Abonament la curiozitate - de Andreea Violeta Bobe

05:41:00
ÃŽn ziua aceea mă trezisem dimineaÈ›a foarte devreme, cam pe la orele 4:00- 4:15 deranjată fiind de urletul vecinilor. DeÈ™i nu deschisem bine ochii, o lumina mă năvăli. Era lampa uitată aprinsă, iar cărÈ›ile-mi È™edeau pe piept deschise, cu îndoituri în colÈ›ul paginilor semnificative, iar lângă ele È™edeau azvârlite pixuri colorate, creioane, hârtii, È™erveÈ›ele uzate È™i pantalonii care trebuie să-i duc la spălat. După câteva minute de buimăceală mi-am adus aminte că o seară înainte  după ce am băut un ceai fierbinte mă cuprinse moleÈ™eala È™i nu mă puteam concentra la citit. Mai mult ca sigur lumina caldă a lampei È™i plapuma pufoasă m-au îndemnat la un somn liniÈ™tit, unde MoÈ™ Ene împleteÈ™te din barbută lui albă vise cu noriÈ™ori albi, siridusi È™i copaci fermecaÈ›i. 
            Am mai stat vreo câteva minute în pat. Vecinii urlau din ce în ce mai tare, afară viscolea È™i copacul cel bătrân bătea cu crengile-n geam.Zăpada făcuse È›urÈ›uri È™i nu puteam zări nimic. DeÈ™i eram somnoroasă, m-am ridicat din pat È™i cu paÈ™i vioi m-am apropiat de calorifer. Câțiva elemenÈ›i erau câtuÈ™i de puÈ›in călduÈ›i, restul se congelaseră de mai bine de trei ore. “Iar au oprit boii ăștia căldură! Să dea dracu-n viaÈ›a lor!” înjurasem  cu glas răguÈ™it. ÃŽntre timp din È›eava se auzea cum o altă vecină bate cu ranga, semn că e nervoasă pe cearta celor doi beÈ›ivi de la etajul trei.
               -FaceÈ›i liniÈ™te, că diseară plec la muncă în tură de noapte! strigă femeia de o auzi toată scara. 
            -Nu vrem să facem liniÈ™te, răspunseră un bărbat cu vocea deocheată de aburii alcoolului. Dacă vreau să urlu, urlu. Dacă vreau să dau foc la bloc, vă ard pe toÈ›i, handicapaÈ›ii dracului! Din cauza voastră m-a dat nevasta pe mână gaborilor. Sifonarilor, nu o să aveÈ›i liniÈ™te cât timp trăiesc eu în blocul ăsta. 
            La scurt timp beÈ›ivul ieÈ™i pe casă scării urlând È™i bătea cu lingura-n tigaie. Alergă de mama focului pe scări È™i sună la toate uÈ™ile. 
 -Trezire, boilor! S-a făcut dimineață. E ora 4:30. Scularea, că e dimineață! 
            -Petcule, treci în casă, strigă nevasta nebunului. Te văd vecinii în izmene. 
 -Să mă vadă È™i CeauÈ™escu în izmene, că eu tot cu el votez. 
             Bărbatul fugea cu tigaia în mână È™i îl lovi pe cățelul care se aciuează seara la etajul al doilea. Câinele schelacai apoi o luă la goană spre parter. Nici bine nu plecă javra, că o femeie bătrână, cu părul vopsit mov È™i roÈ™u, cu bigudiuri imense È™i furou “Victoria’s Secrets”, cobora pe scări cu mătura în mână È™i È›ipă cu o voce de ciocănitoare piÈ›igăita către beÈ›iv. 
            -Idiotule, nu-mi răni copilul, că l-am adus de pe străzi È™i l-am hrănit cu mâncarea mea, făcută de mâna mea bătrână È™i subÈ›ire È™i l-am iubit cum orice mamă își iubeÈ™te copiii. 
 -Vrăjitoare bătrână, nu mai aduce toÈ›i puricosii la noi în scară ca să le dai melciÈ™ori în lapte. Fac mizerie, se cacă, lasă sânge pe preÈ™urile noastre. Dacă tot îi iubeÈ™ti pe maidanezi i-ai la tine în casă, să doarmă în patul tău!  
            -Nu comenta la mine, cioară! Dacă nu-È›i împrumutam bani de întreÈ›inere erai cu fundu-n zăpadă cerÈ™ind la pocăiÈ›i. După ce te-am ajutat cu bani mă deranjezi È™i nu-mi laÈ™i cățeluÈ™ii în pace. 
 -Gură, hârcă bătrână! Dacă nu-mi dădeai banii eu urlam la toată lumea tot ce ai făcut, vagaboandă bătrână. Le spuneam la toÈ›i cum ai pupat în cur pe toÈ›i borfaÈ™ii de la interprindere! 
            -NesimÈ›itule, ai uitat cine È›i-a dat mâncare, când măta È™i tactu lucrau fără carte de muncă. 
            Nervos fiind, vecinul nu s-a mai putut abÈ›ine È™i a luat băbăciunea la bătaie. Scara răsuna a strigăte, iar oamenii de la uÈ™ile vecine s-au alăturat încăierării. După două ore de ceartă È™i scandal, a venit poliÈ›ia È™i i-a luat la secÈ›ie pe toÈ›i cei implicaÈ›i. Bătrână avea capul bandajat, iar gălăgiosului îi curgea sânge din nas. Prostimea de la blocurile vecine È™edea în zăpadă cu seminÈ›ele alături uitându-se uimită la circul de la scara a treia.  
            -Ce s-a întâmplat? întrebă Marius, gigoliul cartierului. 
            -S-a bătut vrăjitoarea cu Frankenstein. Să vezi ce scandal a ieÈ™it. A venit poliÈ›ia, i-a altoit pe oameni cu bastonul, au fugit câinii leproÈ™i de frică. 
 -Ba frate, răspunse Marius buimăcit. Dacă È™tiam că iese scandal aduceam cameră video È™i postam toul pe net. Ne ieÈ™ea leafă mare cât pentru o lună de băutură. Făceam un baiaram, de mureau toÈ›i duÈ™manii noÈ™trii. 
 -Ba, nene. Hai că a adus Porcu' vin. Ne cheamă la el să bem. Hai să mergem! 
            Atmosfera se linistise. Puteam în sfârÈ™it să ies din casă, fără teama de a primi un pumn în față. Camera se încălzise, căci caloriferul își reveni din moleÈ™eală. Parcă nu-mi mai venea să plec. Era atât de cald, atât de relaxant È™i de frumos. Lampa răspândea o atmosferă iubitoare È™i parcă un parfum floral mângâia pereÈ›ii stacojii. Aburi roÈ™ii, mă imbratiseau ca niÈ™te mâini solide, barbatoase È™i nu-mi mai dădeau drumul. Mă desmierdau, mă mângâiau È™i tare-mi plăcea. Nu È™tiu cine, nu È™tiu ce era, dar prezenÈ›a aceea mă încânta la culme. O fi un vis, o fi vreun spirit venit din altă lume ca să mă alinte, nu È™tiu ce era, dar nu vroiam să se oprească. Timpul parcă se topea ca o lumânare năclăită de praf într-o cutie de metal. Afară se auzea vântul cum bate È™i rostogoleÈ™te copacii, casele, dealurile È™i vocea  lui cea groasă sfărâmă tot. Ninge a nebunie, ninge cu putere, urlă zăpada de pe bloc.  
Afară era iadul crâncen, ce înghite viață însăși născută din durerea binefacerii. ÃŽnăuntru era bine, minunat chiar. SimÈ›eam cum pereÈ›ii se clătina de bucurie, vedeam vinul ce se scurgea din ei cu o sete de iubire nemaipomenit de lacomă. Și aburii aceia, roÈ™ii, parfumaÈ›i mă mângâiau pe cap È™i-mi sărutau fruntea. Nu vroiam să mai plec de aici, dar trebuia. Hainele erau deja pregătite cu două seri înainte de întâlnirea ce urma să o am. Le spălasem, le parfumasem bine. Nimic nu uitasem să pregătesc. Totul era pus la punct. „Ah, Doamne! Nu trebuie să am emoÈ›ii!” exclamesem cu obrajii roÈ™ii. Nu trebuia să întârzii, totul depindea de mine È™i trebuie să iasă frumos. M-am îmbrăcat repede È™i m-am dat cu cele mai bune cosmetice din dulap. La urmă de tot mi-am pus cerceii. Pentru câteva clipe m-am privit în oglindă. Arătăm bine, eram fresh È™i am ieÈ™it pe ușă zâmbind.  
            Pe scări admiram urmele de sânge È™i de alte lichide obscure împrăștiate pe tavan È™i pereÈ›i. Ajunsă la parter am observat că pe cutiile de scrisori È™edeau azvrlite castroanele cu melciÈ™ori, iar laptele se prelingea înăuntrul lor. Din fericire, corespondenÈ›a nu ajunse în dimineață aceea È™i niciun plic nu pățise nimic. Afară viscolul se potolise, dar garajele È™i maÈ™inile se impotmolisera-n  nămeÈ›i. Gloata de golani s-a mutat spre zona chioÈ™cului, iar în parc începuseră să vină părinÈ›i cu plozii lor plângăcioÈ™i. Drumul spre staÈ›ie era încărcat de obstacole, căci stratul de gheață se aranjase sinuos, în unele porÈ›iuni având ciorchini abrupÈ›i, pietroÈ™i. Drumul acela era tare lung È™i al dracului de strâmt. Din păcate mereu se aciuează cățele în călduri cu puii lor leproÈ™i, iar unele din ele mai È™i muÈ™că. De la balcoane babele le aruncă exact în mijlocul „cararii” copite de porc, oase, carne stricată, peste, iar haita cartierului nu acceptă concurență sau „invadatori”, precum oamenii simplii care merg spre staÈ›ia de autobuz. Luna trecută un pensionar din alt cartier a venit în vizită la cumătrul lui cu o sacoÈ™a de pulpe aduse tocmai de la È›ară, iar javrele i-au furat mâncarea È™i l-au È™i muÈ™cat. Hoarcele au ieÈ™it la scandal, că „lumea e vinovată È™i deranjează bieÈ›ii cățeluÈ™i inocenÈ›i È™i prostuti È™i că străinii care invadează cartierul sunt atei È™i păgâni fără frica lui Dumnezeu.” 
             Cu o seară înainte babele au fost la biserică ca să bârfească, să împartă sarmale la boschetari È™i să-l pupaceasca pe „popa ala€™ tânăr È™i frumos”. Acum se umflă de somn ca vitele, iar după amiază o să iasă cu pungile de seminÈ›e în faÈ›a blocului. Ajunsă în staÈ›ie i-am mulÈ›umit din inimă Sfântului Apostol Kiekergaard È™i m-am scobit în nas în semn de respect pentru mizeria lăsată de babele care au azvârlit colivă sfinÈ›ită pe asfalt.  
 
              După 30 de minute... 
            Nu venea nici maxi-taxi, nici autobuz, nici MoÈ™ Crăciun pe mătura de brad, nu venea nimeni. Când mă aÈ™teptam mai puÈ›in, din îndepărtare se vedea un autobuz din ăla vechiu’, rablagitu’ care de abea-È™i târăște curu’ prin zăpadă. M-am suit în el, am compostat biletul È™i m-am trântit pe un scaun-È™i ăla vai de steaua lui-, apoi m-am uitat la telefon. Avem un mesaj de la un număr necunoscut. L-am deschis È™i am văzut un scris impecabil, cu diacritice È™i virgule la locul lor. ÃŽncepusem să-l citesc cu oarecare strângere de inimă: 
„ Mona dragă, scuză-mă că te deranjez, dar să È™tii că încă nu am ajuns acasă, vin din afara oraÈ™ului È™i s-ar putea să întârzii. Sper să nu te superi, dar e posibil să aÈ™tepÈ›i în faÈ›a uÈ™ii, iar dacă eÈ™ti deja venită uită-te sub preÈ™ È™i vezi că e o cheie. Cu ea deschizi toate uÈ™ile apartamentului È™i dacă È›i-e foame, mâncarea este pusă pe masa din sufragerie.”  
„Se pare că nu trebuie să mă grăbesc, că oricum el va întârzia. Parcă mai ieri era vară È™i lumina aceea roÈ™ie a snopit umbrele È™i i-a salvat pe bieÈ›ii cerÈ™etori. Simt È™i acum teama care m-a cuprins când am văzut ciudățeniile întâmplate, cum el s-a arătat ca o făclie roÈ™covană împreună cu grupul acela ciudat, cum toÈ›i erau îmbrăcaÈ›i în cămăși albe È™i doar el purta o geacă. Mă întreb dacă încă o mai are sau dacă È™i aceea s-a stins aÈ™a cum vorbele sale de odinioară au pierit. Nu-mi vine să cred că a trecut atâta vreme. Mi-e dor de banca topită de caniculă în care el se aÈ™eza când citea ziarul, de vorbele sale ambigue, de privirea aceea caldă, dar insensibilă. Ah! Au trecut atâtea luni de zile È™i eu tot nu-l înÈ›eleg pe individul ăsta. Acum o să-i văd È™i locuinÈ›a È™i poate o să pricep câtuÈ™i de puÈ›in ce este el defapt.”  
Dintro-dată un boșorog tuși și mă trezi din gândurile răzlețe. Autobuzul duhnea a transpirație de cal și era aglomerat. Niște babaciuni bârfeau fără jenă despre alții, mâncau brânză împuțită și-și lingeau buzele ridate cu limbile lor cleioase. Această imagine îmi făcuse scârbă și-mi veni să vărs, dar mi-am dus la nas eșarfa parfumată, iar miresmele de iasomie m-au împuternicit. În spate un ciorchine de cocalari au pus vreo trei telefoane să cânte mai multe melodii deodată și cum sunt mari intelectuali, hrana lor spirituală pe care o împărțeau tuturor consta în manele la maxim. Buzele băieților erau împodobite cu aur, din gura lor se prelingea miere și nectar și ușor ușor cele mai interesante înjurături, povești porcoase, fantezii bolnave se răspândeau în mijlocul de transport ca albinuțele în livadă. Pe scaunul din fața mea stătea un cuplu ce se pinguinea, iar fericirea lor mi-a rănit sufletul singuratic și flămând după iubire. Nu mai suportam mediul acela infect. Era frig, în ciuda înghesuielii; puțea, toți lătrau, manele, cocalari, babaciuni, pinguini. Aaaaaarrrhhhhh!
„Va detest din toată inima! Să muriÈ›i cu toÈ›ii, căci sunteÈ›i niÈ™te javre infecte È™i să ardeÈ›i pe rugul rugurilor! MuriÈ›i cu toÈ›ii! Vreau din suflet să muriÈ›i în chinuri!” 
 „Handicapato, nu mai urla în autobuz! VedeÈ›i că asta e dementa din cartierul vecin care nu suportă pe nimeni. Tu să mori jegoasa dracului!” a răspuns un cocalar. 
 Nervoasă fiind am scos o linguriță de argint din geantă È™i i-am azvârlit-o în cap, apoi i-am fript o flegmă de i-am murdărit È™i pe prietenii lui. Repede am fugit È™i m-am adăpostit după un moÈ™neag înalt. Indivizii se blocaseră la intersecÈ›ia dintre două clanuri de cotoroanÈ›e puse È™i ele pe ceartă. La scurt timp autobuzul a oprit È™i am zburat din el cu viteză fulgerului, ca să nu mă prindă ceata de cretini. M-am ascuns după niÈ™te garaje, am È›inut aerul în piept, iar atunci când ei au dispărut de-a binelea am mers spre linia de tramvai. Respiram rapid, întrerupt, gâfâiam È™i vedeam cum blocurile se înroÈ™esc È™i dansează, cum aerul se împute, auzeam voci distorsionate care se certau în capul meu, voci groase È™i puternice, dornice să urle-n libertate. Mâinile mi se înverziră, din nas îmi curgea un lichid albastru, vocile nu se opreau, unghiile de la mâini se făcură roÈ™ii È™i din gură începeam să vărs acelaÈ™i lichid albastru. Cam o jumătate de ceas m-am tăvălit în zăpadă albăstrind-o. Mă durea tare stomacul, ca È™i cum niÈ™te cuÈ›ite mă înjunghiau, ochii mi se adânciseră È™i nu vedeam nimic. Nu mai înÈ›elegeam nimic din ce ziceau glasurile acelea. Ele zbierau în capul meu de mă dureau toÈ›i nervii, păreau tare mânioase È™i se razbunau pe mine. Printre ele una prinse contur È™i părea să-mi È›ină partea. La scurt timp gălăgia încetă. ÃŽmi era greață È™i am vomitat un ciorchine de negi cârnosi. Erau mari, negricioÈ™i, miroseau a carne stricată È™i se împrăștiară peste zăpada albăstrită. Un singur neg îmi rămase lipit de cerul gurii È™i nu-l puteam scuipa. Am luat un pumn de zăpadă, mi-am clătit gura bine. 
Am plecat fără să privesc în urmă către staÈ›ia de tramvai. M-am suit în primul. Din îndepărtare se zăreau sfidând albeaÈ›a imaculată a zonei respective, scursurile care spurcau întreg peisajul Eu eram de vină È™i vocile chinuitoare. Mă întrebam dacă el È™tie ce semnifică ciudățenia asta. De unde vin bucățile alea de carne putrezită È™i atâta lichid albastru numai el poate pricepe.  
 ÃŽn tramvai e mult mai bine decât în autobuz. De-asta mi-am făcut È™i abonament, ca să stau fără grijă. Priveam pe geam cât de alb poate fi oraÈ™ul. E atât de liniÈ™tit È™i blând. Nu bate vântul, nu ninge, nu e gălăgie, nici spectacole pompoase. Ceasul de la o farmacie arată ora 10:30. „Sper să fi ajuns acasă. Nu vreau să stau singură în locuinÈ›a străină. Mă întreb oare cum e mobilat? Sper să nu fie ceva la fel de dificil că È™i el, căci m-aÈ™ rătăcii în casa aceea.”  
  Nici bine n-a pornit tramvaiul, că din față un grup de tărănci grase È™i nesimÈ›ite au luat lumea la scandal cu „biletele È™i abonamentele la control”. BineînÈ›eles că erau pe tură, atunci când lumea se aÈ™teaptă mai puÈ›in. Știu să ia banii oamenilor, în special celor care au nevoie de ei elevi, È™omeri, săraci, dar nu-s în stare să ofere condiÈ›ii bune de circulaÈ›ie. Mereu întârzie tramvaiele È™i circulă cu viteza melcului. Că să ajungi undeva trebuie să te trezeÈ™ti cu noaptea în cap. ÃŽn partea cealaltă a oraÈ™ului este linia întreruptă È™i o continuă un autobuz mic È™i înghesuit. Ăștia chiar cred că un tramvai plin de pesoane poate încăpea într-o chichineață de autobuz? ÃŽn orele de maximă circulaÈ›ie când iese lumea de la serviciu, de la È™coală nici măcar nu se închid uÈ™ile la cât de aglomerat este.
Când a ajuns la mine o viÈ›ică cu dinÈ›ii stricaÈ›i È™i moacă de țărancă tupeistă, a aruncat o privire când mi-a văzut abonamentul în regulă, de parcă ar vrea să mă bată. Repede a coborât cu alte câteva „victime”, niÈ™te puÈ™ti de 12-13 ani, urmaÈ›i de un beÈ›iv amărât È™i alÈ›i oameni nefericiÈ›i. Eu scăpasem. Eram chiar foarte norocoasă. M-am uitat la ceas 10:45. Am mai mers vreo trei staÈ›ii, fără să-mi iau privirea de pe geamul magic, apoi am coborât surâzând. La câteva blocuri depărtare era locuinÈ›a lui È™i ardeam de nerăbdare să ajung mai repede. NămeÈ›ii, în mod ciudat, mă împiedicau pentru prima oară să merg È™i vântul începu să bată din partea opusă. Un cârd de ciori venit dinspre apus croncăneau în jurul unui bloc mai puÈ›in aspectos. Acolo, undeva locuia el. Am intrat în scară. ÃŽntuneric, aer rece, ceață printre scări È™i un hol lung de tot se zăreau. Aerul nu putea fi respirat. PereÈ›ii înalÈ›i È™i înguÈ™ti adăposteau neoane care răspândeau o lumină vagă, dar insuportabilă È™i rece. UÈ™ile apartamentelor erau toate din metal gri-È™obolan È™i nu părea să fi făcut nimeni curățenie de ceva timp. Un câine mort zăcea putezind lângă o pungă de gunoi. ÃŽn fund de tot am dat de scări. „Zicea că locuieÈ™te la ultimul apartament de la ultimul etaj. Am mult de urcat, aÈ™a că o să iau liftul.” Alături pe uÈ™a vernil închis a liftului scris cu vosea crem „Este stricat. Nu mai e niciun lift. Dacă de la etajele superioare pășiÈ›i pe uÈ™a liftului, cădeÈ›i în gol.” ÃŽntradevăr liftul nu era defect, ci lipsea cu desăvârÈ™ire. Având în vedere că e fabricat din aliaje de metale, sigur l-au furat È™mecherii. ”Va trebui să sui 27 de etaje. La ultimul apartament -216-locuieÈ™te el. Cât de greu poate fi?! Doar nu urc un munte.”
Am început să escaladez scara. Un etaj avea cam cincizeci de trepte. DistanÈ›a dintre ele fiind mică, ele fiind È™i înalte deveneau abrupte È™i ascuÈ›ite È™i dădeau senzaÈ›ia de junghi în tălpi. Primul etaj păru foarte înfricoșător, iar următoarele deveneau cam iluzorii È™i labirintice. Orice clipă de neatenÈ›ie putea fi fatală. Dacă mă împiedicam, cădeam È™i-mi rupeam spatele. La fiecare etaj atârnă câte un bec chior în jurul căruia insectele gravitau orbite de plăcerea morÈ›ii. Acel bec nu putea dezvălui decât verdele înecat È™i murdar al vopselei de pe pereÈ›i, dunga maronie care desparte vopseaua de varul îngălbenit, mâzgălit cu pixul, sfărmat È™i scorojit. ÃŽn îndepărtarea etajelor zâmbeau neoanele, împrăștiind un vapor de suferință, de durere în imensitatea întunericului. UÈ™ile apartamentelor gemeau scartiind sub vântul rece ce venea dinspre nicăieri. Era liniÈ™te, dar voci neomeneÈ™ti È™opteau în ecourile pereÈ›ilor crăpaÈ›i.  Următoarele 3-4 etaje de-abea dacă se luminară. Mirosuri asemănătoare cu cele ale ciorchinelui de negi se răspândeau printre treptele ce deveniră din abrupte ciopârÈ›ite È™i alunecoase. Balustrada era singurul element din construcÈ›ie rămas neatins de vreo urmă de alterare. Nici măcar praful nu s-a pus, de parcă lucrurile rele s-ar teme de ea. Cu cât urcam mai mult, cu atât aveam senzaÈ›ia că sunt în urmă È™i nu mai pot ajunge la „el”. Când îmi imaginam chipul său cald, dar sever, blând È™i totodată cercetător aveam senzaÈ›ia că picioarele nu mă mai dor, că mirosurile nu-mi mai ating nasul. Când ajungeam la fiecare etaj observam ciudățenii, pe care nu sunt în stare să le explic. Din întuneric, din locurile unde lumina chioară a neonului nu poate pătrunde se vedeau ochi roÈ™ii rotunzi, ciudaÈ›i care parcă zburau în perechi, lipsiÈ›i de un cap care să-i poarte. NiÈ™te zumzete veneau dinspre ei, voci neclare, distorsionate. 
Cu cât urcam mai mult, cu atât ochii aia se uitau la mine mai insistent de jos, de la nivelul 10, locul în care am avut ghinionul să-i întâlnesc. La un alt pliont întunericul începuse să pună stăpânire. Nu mai erau corpuri de iluminat È™i mi-am scos telefonul din buzunarul hainei. Am accesat opÈ›iunea „lanterna-nivel maxim”, apoi am patrulat în continuare. ÃŽnafară de liniÈ™tea morbidă se mai presareau  zumzete, chicoteli È™i voci groase, exagerat de groase, grave È™i lente ce se spageau în ecouri, venite de parcă din adâncurile morÈ›ii veÈ™nice. La etajul al cincisprezecelea am alunecat È™i am căzut pe scări. M-am uitat pe talpă. O mâzga roÈ™iatică, lipicioasă, alunecoasă se prinse de cizmă mea. După ce m-am ridicat, am îndreptat lanternă spre locul de unde căzusem. Imaginea văzută mă È™ocase enorm. Un copil avortat, farmitat în bucăți de vreun cleÈ™te, avea capul desprins de trup cu gura deschisă de durere, iar cordonul ombilical atârnă peste balustradă, în timp ce mânuÈ›ele È™i picioruÈ™ele lui, farmitate È™i ele stăteau că piedică pentru cei care vor să urce. Placenta ascundea alte resturi din copilaÈ™ È™i atârnă undeva azvârlită prin mizerie. Imediat am fugit spre următorul nivel, dar scările erau blocate de mormane de pietroaie. Pe un panou scria: „Luati-o pe coridor È™i la ultimul apartament de la acest etaj mai este o scară care vă duce către etajele superioare.” Am fugit tremurând de groază printre mormane de resturi de carne. Holul era împânzit de fiinÈ›e moarte descompuse, în special câini. ÃŽn gând îmi spuneam: ”Intr-un fel e mai bine că l-au avortat, căci decât să ducă o viață mizeră, fără hrană, fără iubire, mai bine să sfârÈ™ească fără a È™tii de propia să existentă. DeÈ™i e groaznic, nu avem dreptul să judecăm astfel de femei.” 
După ce am trecut de grămada de carne È™i putoare am dat în sfârÈ™it de scările către ultimele pilonturi. Lumina părea să răsară din niÈ™te ferestre micuÈ›e. O urmă de speranță mi se ivi într-un zâmbet. Am urcat încrezătoare È™i grăbită să ajung la destinaÈ›ia finală. Fiecare treaptă, era că un salt imens, paÈ™ii măsurau clipele, ochii lăcrimau de emoÈ›ie. Vroiam din tot sufletul să-l reîntâlnesc. Nu l-am mai văzut de două luni de zile È™i atunci a fost ceva fugitiv. ÃŽn sfârÈ™it îi puteam cunoaÈ™te casă, aveam È™ansa să îl înÈ›eleg, să-l descopăr cu adevărat. Urma să stau mult de vorba cu el, ore È™i ore întregi,  până mi se va usca gura. Nu mai puteam aÈ™tepta, ardeam, mă topeam înălțându-mă. La ultimul etaj, întunericul se naspustii din nou. 
Dintr-o dată uÈ™a se deschise È™i o forță mă trăsese înăuntru. ÃŽn urma mea bucata aceea masivă din fier s-a trântit. Se auzeau gemete de monstru suferind. Urlau spaimele aacelea de durere, de eÈ™ec, de ură. Blestemau în limbile lor necunoscute È™i pronunÈ›au  „Moooonaaaa”. După câteva clipe mă dezmeticisem. Eram într-un alt mediu, mult mai blând, foarte plăcut chiar. Mă aflăm în holul locuinÈ›ei lui. Sub piciorul meu gresia cărămizie reflecta nuanÈ›ele calde ale lambriurilor de pe pereÈ›ii zâmbitori. Un candelabru atârnă la graniÈ›a invizibilă dintre holul fără pereÈ›i È™i sufragerie. ÃŽn partea stânga stătea dreaptă, semeață o bibliotecă masivă, greoaie, lungă de vreo È™ase metrii È™i înaltă de patru. Culoarea ei era de un ciocolatiu închis, dar fără acel aer de posomoreală. Pe jos nu era niciun covor, decât o carpeta simplă de o culoare neutră. ÃŽn față ferestre mari din lemn de nuc înnobilau lumina sosită de afară. NiÈ™te perdele străvezii de nuanÈ›a mandarinelor uscate îmbălsămau notele fine ale reflexiilor cadelabrului din cristal pur. Două fotolii despărÈ›ite de o măsuță salutau cuviincios pe cel care vine în casa aceea. De nicăieri un parfum floral, discret îmbujora faÈ›a oricui intra acolo. Pe unul din fotolii stătea el rezemat drept, dar relaxat, cu picioarele despărÈ›ite, îmbrăcat în haine comode de casă: un bigmen gri deschis, cam strâmt care-i scotea burta în evidență, suflecat la mâneci. Purta aceeaÈ™i blugi lălăi la picioare, în care se putea împiedica foarte uÈ™or, dar foarte strâmÈ›i în zona burÈ›ii, încât îi plesnea atunci când se apleacă prea tare. Mâinile sale se zăreau grosuÈ›e È™i scurte ca întotdeauna, iar perisorul de pe braÈ›e lucea. Degetele de la mâini, È™i ele scurte È™i grăsuÈ›e se închideau în pernuÈ›e umflatele. Ca de obicei avea unghiile bine tăiate, curățite, pilite. Oricât de obosit l-ai fi găsit urmă de dezordine sau mizerie nu vedeai la el. Căsca de somn, își trecea mâinile prin păr. Felul acela masculin în care degetele sale îi despărÈ›eau părul mă incita la maxim. Privirea caldă, inexpresivă îmi măcina gândurile. Stăteam È™i-l priveam încontinuu fără să spun nimic. El lasă ziarul deoparte È™i rupse tăcerea: 
-Mona, în sfârÈ™it ai ajuns. Èši-a luat două ore că să străbaÈ›i obstacolele. Slab tare de tot. Mă îngrijorezi de la o vreme. EÈ™ti atât de aeriană È™i nici nu conÈ™tientizezi ce e bun È™i ce e rău. Hei, m-asculÈ›i sau priveÈ™ti iar în gol? Alo! 
 -Ai spus ceva? Nu era atentă. Mă gândeam... È™i... 
 -EÈ™ti aeriană, din ce în ce mai zăpăcită. Antrenamentul ar trebui să te întărească nu să-È›i creeze probleme. Te sperii de câteva lumini È™i de un amărât de embrion? Mă aÈ™teptam să le calci în picioare, să ........ 
 Se opri brusc. ÃŽÈ™i trecuse mâinile prin păr, apoi oftă frecându-È™i faÈ›a. Mi se părea amuzant È™i râdeam prosteasca. 
 -Vezi?! Ce-È›i spuneam mai devreme. 
Se ridicase de pe fotoliu È™i se îndreptă spre mine. Mi-a luat paltonul È™i l-a aÈ™ezat în cuier, apoi m-a invitat să stau pe celelalt fotoliu fără să mă descalÈ›. A mers până în bucătărie È™i a adus o tavă plină de minipateuri cu brânză, È™uncă È™i alte bunătăți. 
-De-abea am ajuns și eu. Știu că nici tu nu ai chef să mănânci mâncare gătită și am cumpărat pe drum gustările astea. Din câte știu cele cu brânză sunt preferatele tale.
-După ce mănânci îți prezint casa. Din câte spuneai părinÈ›ii tăi sunt plecaÈ›i cu afaceri în afara localității È™i se întorc peste două săptămâni. Dacă nu te superi poÈ›i rămâne câteva zile la mine, că oricum eÈ™ti în vacanță È™i nu cred că este vreo problemă. 
-În sfârșit scap de vecinii aia idioți. Azi m-au trezit la patru dimineață cu scandalul lor. Până la urmă a venit poliția și i-a luat la rost. Nu vreau să mai stau în casă aia nenorocită. Mi-e scârbă de zona aceea a orașului.
-Taci și mănâncă! Vezi că faci firmituri și de-abea am curățat parchetul zilele trecute. Din câte văd ți-e chiar foarte foame. Te las să mănânci în liniște. Revin în scurt timp.
"Ah, Dumnezeule, ce emoționant! Firar să fie! Oare și-o fii dat seama la ultima întâlnire și acum e supărat? Părea să se uite urât la mine. Oricum, dacă mă lasă să stau aici câteva zile, înseamnă că nu e chiar așa grav."
Mă uităm cu uimire la încăpere. Era foarte largă, spațioasă, cu un tavan foarte înalt. Semăna mai mult cu o casă din aceea veche, cu mobilă mare, masivă. Biblioteca care m-a întâmpinat când am intrat pe ușă, era cea mai mare din câte am văzut în locuința cuiva. Rafturile se împărțeau pe categorii selecte, unele dintre ele adăposteau ediții rare, de colecție ale unor cărți de literatură, dar și din alte domenii, altele dintre ele având gravate chiar foițe de aur sau de argint. O parte din volume erau de o vechime considerabilă, moștenite de la generațiile anterioare, dar modul în care au fost păstrate nu le-a alterat deloc noblețea; dimpotrivă le oferea mai multă eleganță.
Peretele pararel detineaun tablou mare, o pictură unică, dar necunoscută nouă profanilor, cu un peisaj inspirat din literatura clasică și romantică. Rama lucrării nu știrbea deloc frumusețea peisajului, ci împlinea prin eleganța și rafinamentul său culorile tabloului. Aș putea spune că rama este un fel de sculptură cu ornamente florale din lemn de nuc. În stânga și în dreapta ei ședeau două vitrine masive, de culoarea alunei ce etapau colecții de albume muzicale aranjate în ordine cronologică. În zonele mai discrete ale pereților se puteau zări boxe micuțe, dar puternice, care răspândesc în locuință sunetele blânde ale muzicii. Deasupra tuturor candelabrul strălucea ca o regină ce-și salută poporul. El este amplasat exact la granița imaginară dintre hol și sufragerie, graniță ce poate fi observată de dunga dintre gresia holului și parchetul camerei.
Mă ridicasem de pe fotoliu È™i am mers să văd până unde duce holul. Era foarte lung È™i strâmt, exact ca în filmele acelea cu castele vechi, dar modul în care era decorat nu ispira deloc teamă,ci mai degrabă căldură, siguranță. Tavanul alb reflecta nuanÈ›a blândă a gresiei cărămizii. PereÈ›ii aveau câte un tablouas la fiecare metru străbătut de paÈ™i. Corpuri mici de iluminat răspândeau o lumina portocalie de-a lungul coridorului. ÃŽn partea stângă vreo È™apte uÈ™i ofereau musafirilor răgazul să se odihnească în spatele unor dormitoare luxoase, iar în dreapta tablourile zâmbeau drăgălaÈ™. Dând colÈ›ul spre stânga, găseai încă o cameră de zi, ce continuă spre un alt coridor. Străbătând acest lung drum am dat în sfârÈ™it de bucătărie, o altă capodoperă artistică. Acolo l-am găsit pe el. 
 -Am terminat de mâncat È™i am adus farfuria. Ce faci aici? îl întrebai examinând lucrurile din jur. 
 -M-am pus pe gătit. Fac rață cu portocale la cuptor È™i plăcintă de fructe de pădure. Ajută-mă măcar cu ustensilele! Zilele astea am fost mai mult plecat È™i nu am avut timp să-mi prepar singur hrana. ÃŽncepusem să-l ajut cum mă pricepeam eu mai bine. Desii nu mă prea pricepeam la gătit am încercat să fac eu plăcintă considerând a fii mult mai simplu de făcut, decât raÈ›a.
  La un moment dat am văzut că-i piere zâmbetul pe față È™i îmi spune cu un glas grav: 
 -Trebuia să te aÈ™tept într-un mod oficial, nu aÈ™a urât cum am făcut-o. ÃŽmi cer scuze pentru că te-am ofensat lăsându-te să aÈ™tepÈ›i în salon È™i că È›i-am dat mâncare cumpărată, dar problemele mi-au luat orice timp. Cred că merită să las totul baltă È™i să te pun pe tine în prim plan. EvoluÈ›ia ta È™i iniÈ›ierea sunt mai importante decât alte fleacuri. Faptul că te-am neglijat lasă de dorit. Iartă-mă, Mona! ÃŽmi pare rău că nu m-am ocupat de antrenamentele tale.
Nu mai spuneam nimic. Amutisem È™i mă uitam uimită. EL luă carnea È™i-o bagă la cuptor. 
 -Mona, uite! Lasă coca să mai crească È™i faci pastă de fructe. Vezi că sunt în raftul de sus. Ajungi la ele? 
 -Eu ajung, de astea vreau să te È™i ajut. Tu nici pe scaun nu poÈ›i nimerii cu vârful degetelor mânerul dulapurilor. 
 -Să nu te mai complexeze niciodată înălÈ›imea. Vezi ce avantaje ai, bleguto?
-Acum ce fac cu ele? 
 -Iei fructele, le pisezi bine, le amesteci cu lingură de lemn, apoi le pui vreo 5-6 linguri de smântâna din frigider È™i le amesteci cu mixterul asta de pe masă.
Am făcut pasta de fructe, am pus smântână, dar când să le omogenizez cu mixterul a sărit toată pe pereți
-Ce-ai făcut, mai? Trebuia să dai la nivel mic, apoi să creÈ™ti treptat viteza. Aoleu ce neîndemânatecă eÈ™ti! Da că fac eu singur. Du-te în camera numărul 3. Aceea o să-È›i placă cel mai mult. 
  Am intrat în ea. Era întradevăr pe gustul meu: pereÈ›i albaÈ™trii, mobilă neagră, simplă, modernă, tablouri cu elemente abstracte,un pat micuÈ›  îndreptat spre fereastră, cu perne mari, plapumă groasă, cu aÈ™ternuturi în culori È›ipătoare, o veioză la pervaz, o tabletă conectată la internet, o noptieră micuță lângă pat È™i surpriză: o scrisoare. Am luat-o È™i am văzut că e scrisul lui: 
 "Mona, dragă, dacă stai câteva zile la mine È™tiu că nu ai schimburi, aÈ™a că îmbrăca-te cu haine din È™ifonierul acesta. Au fost ale unui unui vizitator, dar le-a uitat È™i nu a mai venit după ele. După croială cred că-È›i vin È™i sper să-È›i placă È™i să te simÈ›i confortabil."
   Am luat la întâmplare un pulover È™i un pantalon lălâi È™i m-am schimbat. ÃŽmi era din nou rău, aÈ™a că m-am pus în pat. Mă durea groaznic capul È™i-mi venea să vomit. Am deschis geamul, repede am scos capul, apoi un văl de lichid albastru am vărsat din mine. SimÈ›eam că nu se mai opreÈ™te. De la etajul 27 o dâra mare se prelingea pe pereÈ›ii blocului, până la parter. Acolo animale micuÈ›e cu ochii roÈ™ii începură să vorbească în limbi ciudate să urle, să mă privească cu răutate. ÃŽn acest timp simÈ›eam că mă sufoc È™i-mi țâșni vomă pe nas. Am stat mult cu capul aplecat peste pervazul ferestrei până torentul de albăstreală s-a scurs bine de tot. Priveam uimită la dâra aceea imensă, groasă care prin intensitatea ei întrecea orice vopsea din cele cunoscute. ÃŽmi era rău, ametisem, gura îmi era năclăită, nu puteam respira. M-am trântit în pat lăsând fereastra deschisă. Afară începu să ningă È™i zăpada intră în casă. Nu mai puteam miÈ™ca, doar tremuram ba de frig, ba de cald. Aveam febră. La scurt timp am adormit.
După o vreme am simÈ›it cum o mână îmi atinge fruntea È™i aud un glas: 
 -Ai febră. Dormi, iartă-mă că te-am trezit! Am văzut că ai vărsat pe fereastră. Te-ai îmbolnăvit de-a binelea. Uite cum facem: câteva zile stai liniÈ™tită, nu mai ieÈ™i din cameră, că să te vindeci, apoi începem antrenamentul. O să vină o cunostiinta de-a mea cu încă o persoană È™i câteva săptămâni de acum încolo ne punem pe lucruri serioase. Acum culca-te! Dacă cumva È›i-e foame vezi că È›i-am lăsat pe măsuÈ›a din colÈ› o pulpă, un È™niÈ›el, două portocale È™i plăcintă. Somn uÈ™or!




Niciun comentariu:

Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.

Un produs Blogger.