Cum a-nceput restul vieţii? - de Mirela Virban

Cum a-nceput restul vieţii?

Sună ceasul. Întinde mâna şi îl opreşte. Se ridică uşor, cu mişcări mecanice din pat, nu vrea să-şi deranjeze colegele de cameră. Merge la baie şi se spală pe faţă cu apă rece. Se uită în oglindă şi nu se recunoaşte, e palidă, are cearcăne. Se întoarce în camera, se îmbracă şi îşi ia ghiozdanul.

Iese pe uşa căminului când afară e încă întuneric, abia acum ar trebui să se lumineze. Merge uşor până la staţia de autobuz. O ploaie măruntă cade insistent, nu e frig, un vânt călduţ îndulceşte atmosfera. Autobuzul soseşte, urcă şi vrea să se aşeze pe un scaun, simte că picioarele o lasă, dar cineva i-o ia înainte. O băbuţă mai fâşneaţă care a observat locul mai devreme. Se aşează lângă fereastră, îşi scoate telefonul şi îşi pune căştile în urechi. Muzica acoperă agitaţia din autobuz. When I fiind myself in time of trouble, Mother Mary comes to me /Speaking words of wisdom, let it be… Are destul de mers. 331 face 40 de minute până la Piaţa Romană, de acolo mai trebuie să ia şi 381 două staţii. Se uită pe geam cum plouă. Îi place ploaia, e aşa… te curăţă.

Îşi aduce aminte că are de printat primul capitol din licenţă, la 14:00 se întâlneşte cu profesorul coordonator, şi coboară la Piaţa Presei. Printează şi se întoarce în staţie să aştepte iar autobuzul. Ploaia se transformă în lapoviţă. În dreapta ei, un domn şi o doamnă se poartă ca doi adolescenţi.  El are verighetă pe deget, ea nu.

După 15 minute de aşteptare vine alt 331. Se urcă şi de data asta găseşte un loc liber. Se lasă dusă de autobuz, contorizează numărul staţiilor şi îşi frâmăntă mâinile în poală. Are emoţii, vrea să ajungă, dar parcă vrea ca drumul să ţină o eternitate. După 30 de minute de mers cu autobuzul ajunge la Piaţa Romană. E atât de linişte că îşi aude paşii pe trotuar sau poate e mai conştientă de propriul trup. Vremea îi dă stări ciudate uneori. Calcă hotărât. Se opreşte la covrigărie şi îşi cumpără un covrig cu ciocolată, e preferatul ei, o face să se simtă mai bine.

Ajunge la semafor, se face imediat verde, lapoviţa se transformă în zăpadă. Traversează şi ajunge la staţia autobuzului 381. Îşi mănâncă liniştită covrigul şi se gândeşte la întâlnirea de după amiază cu profesorul. În scurt timp vine autobuzul. Ca de obicei, inghesuială, încearcă să prindă un loc, dar nu reuşeşte. Nu-i nimic, îl aşteaptă pe următorul, e prea mult de mers pe jos până acolo. Uite că ajunge un alt 381.

Coboară la Piaţa Sfântul Gheorghe. Mai merge puţin pe jos şi ajunge. Intră îngălbenită de spaimă. Cabinetul numărul 8.

-          A venit domnişoara programată pentru chiuretaj! Hai, intră, intră!

Uşa cabinetului se trânteşte şi se lasă o linişte mormântală. Iese după 30 de minute.

O întreb neliniştit:

-          Ai făcut-o?

-          Nu.

Zâmbesc şi o îmbrăţişez.