POEMUL CĂLĂTORULUI - de Maria David

POEMUL CĂLĂTORULUI

Am călătorit în
lumea mare

ca un singuratic
rătăcitor,

ca un nor purtat
de poruncile divine.

Am căutat ochii
tăi,

ochi pe care
nu-i știam, dar îi voiam;

marele
singuratic, gol suflet al meu,

a înfăptuit o
cercetare

pe pământuri
străine,

sub steagul
iubirii,

sub steaua
dorinței,

sub ecourile
înghițite

ale unui destin
cumplit.

Am întâlnit ochi

care își coseau
privirile

cu ace, cu
sulițe, cu tăișuri –

nu exista
măreție în ochii reci!

Un poem în lanț
e durerea mea

și tot ce țipă
în ochii mei

e doar dorul,
sentimentul lăsat gol

pe o cărare unde
nimeni nu pășește.

Mai singură
decât singurătatea

este vraja
tristeții,

vraja timpului
rătăcit în pașii mei.

Teama se
despică,

ramurile uscate
se prăbușesc

în noroiul peste
care calc.

Aprind o țigară

și trimit fumul
stărilor nocive

într-un abis,
într-un necunoscut oarecare,

o moarte crudă a
gândului meu obosit.

Sorb tăcerea,
magia,

visul pe care
sângele meu

îl știe drept
căutare a sufletului pereche.

Țigara se
stinge,

tăcerea rămâne,
tăcerea mă iubește...

E liniște prea
multă

în singurătatea
mea.

Știu că poveste
nu mai am,

aburii tăcuți au
înghițit-o!

lumină nu-i, fum
de țigară stins

de trezire, de
viață, de căutare...

Am căutat ochii
tăi, ochi de luceafăr,

stele ale
destinului meu,

port al corabiei
ce demult e plecată,

cuib al șoimului
rătăcit,

suflet frumos
așteptat de sufletul meu.

E inimă acolo,
în durere? Tu știi?...

„Curând, tu și
eu vom dispărea, iar numai pietrele vor rămâne.”