VACANȚĂ LA SULINA (ULTIMUL PIRAT) - de VIOLETA BĂLAN

Numele meu este Alpheus Mathias iar în acest moment părăsesc lumea apelor și debarc pentru prima dată la capătul lumii. Adică în cea mai estică localitate a României, Sulina. Prietenii îmi spun Aly iar cei virtuali mă știu cu numele de Alpheu.

                Când profesorul Panduru ne-a vorbit pentru prima dată despre tabăra de la Sulina, marea majoritate a colegilor mei au strâmbat din nas. Ce naiba să faci în colțul acela uitat de lume, izolat de civilizație? Mai ales noi, care ”mâncăm internet pe pâine”,  care suntem membrii activi ai Clubului de Informatică ”Programmers”.

Eu însă am căzut pe gânduri.

                E adevărat că sunt un devorator al programelor de calculator, dar relaxarea pentru mine înseamnă sport. Fac parte din echipa de volei a școlii.

                Recunosc că primele ore de sport le-am făcut la îndemnul părinților. Mai corect, silit de părinți, care m-au urcat în mașină, sub pretextul unei plimbări-shopping, ca apoi să mă dezmeticesc în sala de sport a profesorului Panduru. Și astfel, ca să le închid gura alor mei, , care setaseră CD-ul dădăcelilor pe frecvența ”Nu sta toată ziua la calculator. Ai nevoie și de mișcare”, am mers la antrenamentele de volei de două ori pe săptămână.

                Ca dintr-o dată să realizez că-mi place. Curând am înțeles că adrenalina specifică vârstei se acumula în corp creând o stare de nervozitate periculoasă. Eliberarea ei în timpul meciurilor, a dus la o relaxare pe care nu o mai întâlnisem și la satisfacția că am mai bifat un punct în favoarea mea: am talent la volei.

                Imaginându-mi partide de volei pe plajă, apa limpede a mării și nisipul fierbinte, am decis că n-ar strica să iau o pauză și să evadez într-un loc sălbatic.

                Surpriza însă a venit acasă, când le-am spus părinților despre tabără.

-              Unde?  a strigat mama ca și cum am indicat un ținut în jungla amazoniană. La Sulina? N-ai găsit și tu o tabără la Mamaia, Năvodari, Costinești? Parcă acolo sunt taberele pentru tineret. De ce la Sulina?

Am făcut ochii mari și am privit-o șocat pe mama care era inexplicabil înverșunată împotriva acestei locații.

-              N-am ales eu tabăra, am răspuns răspicat. E propunerea profesorului de sport, antrenorul de volei.

-              Domnul Panduru, l-am auzit pe tata, a ales bine locul pentru antrenament.

-              Nu-i tabără de sport, am precizat. E obișnuită, dar vom juca volei pe plajă, am răspuns și nu era nevoie să-mi spună cineva că ochii îmi lucesc de încântare.

Mama continuă însă să spele vasele și am avut senzația că trupul îi tremura ușor. De nervi?

Tata în schimb își savura cafeaua liniștit, ceea ce m-a derutat și mai mult.

-              Nu. Nu este bine să pleci în tabără la Sulina, bufni ea într-un târziu. Ce să faci acolo? Într-o zi vezi tot orășelul… nu ai cluburi, cinema… cred că nici conexiune la internet nu este.

De ce am impresia că ea caută motive pentru a-mi refuza plecarea în tabără?

Mă uit la tata, dar el sorbe din cafea privindu-ne pe amândoi. Mă enervează când face așa. Parcă așteaptă să vadă în ce ape se scaldă mama ca să vadă cum răspunde.

-              Mamă, îmi continui pledoaria, e vorba de mare, soare, plajă, fete…

De obicei replicile acestea o amuză, dar acum îmi aruncă privirea ei tipică ” Taci că te mănânc!”

                Însă opoziția mă înverșunează mai tare și acum chiar vreau să merg în tabără.

-              Haide mamă, continui insistent, e vorba doar de o săptămână. Nu spui mereu că stau prea mult cu nasul în calculator? Ar trebui să te bucuri că va fi o săptămână fără net…

-              De acord să mergi în tabără, răspunde ea sec. Dar nu la Sulina.

-              De ce? întreb țâfnos.

Se întoarce brusc cu fața spre mine și figura ei dură aproape mă înlemnește. Nu înțeleg de ce se poartă așa.

-              Alege oricare altă tabără, răspunde răspicat. Poți pleca în SUA, sau în Australia să vezi cangurii sau chiar la Polul Nord dacă ai chef de expediții în ținuturi izolate. Dar nu la Sulina.

-              De ce? insist.     

Iar mama îmi întorce spatele și se apucă din nou de spălat vase în timp ce îmi aruncă cel mai stupid răspuns.

-              Pentru că așa zic eu.

Simt furia cum mă cuprinde și mă întorc spre tata, dar el privește pe geam ca și cum nimic nu se întâmplă.

-              Tu ce spui tată? întreb încercând să-mi potolesc nervii. Știu că ceea ce fac nu este bine, dorind practic să-i manipulez pe unul împotriva celuilalt, dar răspunsul mamei n-a făcut decât să aprindă ”paiele” discuției.

El nu răspunde, însă am senzația că mâna în care ține ceșcuța tremură ușor.

-              Alpheus, aud vocea mamei cu un ton mai sus decât normal, nu poți merge în tabără la Sulina. Nu insista te rog.

Îmi spune Alpheus doar când este supărată, iar acum văd cum încearcă să-și stăpânească furia.

-              De ce să nu merg? Am impresia că nu privarea de civilizație te deranjează.

Știu că tonul nu este deloc potrivit, dar nici răspunsul și atitudinea ei nu sunt normale.

-              Alpheus, îmi silabisește numele amenințător.

Este momentul în care tata se ridică de la masă și vine lângă noi. I se adresează însă mamei cu cel mai calm ton posibil.

-              Casandra, cred ar trebui să-l lăsăm să plece în tabără la Sulina.

Mama se întunecă deodată la față și mă gândesc cu groază că am deschis ușa unei confruntări.  Dar tata continuă cu același calm neperturbat.

-              E mare și cred că se va relaxa departe de civilizație.

-              Dar…, ripostează ea gata să aducă argumente.

Însă tata n-o lasă să vorbească și continuă împăciuitor.

-              Eu sunt de acord să meargă. O să fie bine, vei vedea.

Mama nu mi-a vorbit normal timp de vreo două zile iar eu m-am purtat cât am putut de bine. Am fost un copil exemplar, evitând să-i dau motiv de ceartă și pedepse. Vedeam că supărarea ei s-a răsfrânt și asupra tatei, dar discuțiile dintre ei au continuat pe ton liniștit și cred că într-un fel au calmat-o.

Mi-a făcut bagajul fără tragere de inimă, oftînd destul de des, dar nu mi-a mai interzis să merg în tabără. Înainte de-a ne despărți însă, m-a strâns tare în brațe, spre amuzamentul colegilor care au chicotit și mi-a spus:

-              Am încredere în tine. Sunt convinsă că poți deosebi binele de rău și vei acționa întotdeauna numai în numele binelui. Să nu crezi în povești. Să nu te lași amăgit de aparențe pentru că ele sunt uneori înșelătoare și-ți distrug viața. Și indiferent ce se întâmplă acolo, tu trebuie să te întorci acasă. Promite-mi!

Mă uit la ea îngrijorat, pentru că încep să mă tem că-și pierde mințile. Cuvintele ei n-au nici o noimă, dar reușesc totuși să sădească un sâmbure de neliniște în inima mea. Pentru o secundă, mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine să renunț la această tabără. Dar e stupid să cred că poate fi o amenințare, iar veselia colegilor cu care plec, glumele lor și mai ales nerăbdarea de-a scăpa din încătușarea părinților, mă face să zâmbesc și să alung orice gând periculos.

-              Promite-mi, insistă ea strângându-mi brațele cu putere.

O cuprind și eu cu brațele și o sărut pe frunte,  zâmbind îngăduitor.

-              Mă întorc, doar dacă… nu dau peste vreo sirenă…

Și îi fac cu ochiul complice, în timp ce prietenii mei Vlad și Dragoș râd cu gura până la urechi.

-              Doamnă, aveți încredere în noi, spune solemn Dragoș. Îl aducem acasă legat dacă trebuie… și fără sirene în cap…

Gluma mea însă a făcut-o pe mama să albească și să mă privească speriată, plină de durere. Aproape are ochii în lacrimi.

Încerc să înțeleg în timp ce prietenii mă urcă în autocar făcând o hărmălaie îngrozitoare. Îmi piere zâmbetul și privitea devine întrebătoare, dar ea dă doar din cap resemnată și-mi face ușor cu mâna.

Drumul ni s-a părut lung, poate pentru că după viteza amețitoare a autocarului modern cu care am ajuns în portul Tulcea, a urmat ”mersul” în ritm de melc a vaporului pasager Banat, care ne-a dus pe canalul Sulina până în orășelul de reședință a taberei. Am jucat table, am ascultat și chiar cântat muzică, ne-am amuzat cu jocuri, am purtat discuții pro și contra, ca deobicei, cu fetele, am admirat peisajul, dar după 3 ore pe apă primul care a cedat a fost Vlad ” Of, Doamne, multă apă! ”.

Atmosfera s-a animat în momentul în care cineva a strigat ”Gata. Ne apropiem de Sulina!”.  Ne-am uitat cu toții pe partea indicată, dar  vaporul rapid Sf. Maria, suspendat pe un cadru metalic ruginit, a adus liniștea printre noi. Arată dezolant.

 Ne-am privit unul pe altul întrebându-ne dacă nu vor fi cele mai de coșmar zile din vacanța noastră de vară. Am văzut apoi blocuri frumos colorate ce păreau noi și o faleză promițătoare și ne-am tras un pic sufletul. Poate nu era chiar așa de rău.

Câteva manevre ale comandantului de vas, pentru a întoarce nava în sensul invers de curgere a Dunării a pus capăt călătoriei pe apă.

Cu rucsacul în spate, cu trolerul hurducâind și cu o geantă frigorifică în mâna liberă, reușesc să mă strecor pe pasarela îngustă dintre cele două nave acostate la ponton și cobor pe faleza orașului Sulina. Și eu ca și colegii mei privim în jur curioși.

Ne amuză bannerul postat pe pontonul de acostare ”Un pet dispare în 800 de ani. Nesimțiții niciodată, deși sunt biodegradabili!”. Corina e însă cea mai încântată și declară pozându-l de zor că acesta va fi motto-ul eseului ei despre vacanța asta.

O bodogăn în gând și cu siguranță nu sunt singurul, pentru că tocilara Corina era singura care putea face o asemenea asociere. Pomenind de eseu, ne-a amintit invariabil de școală.

-              Uuuuu! a strigat Dragoș, cu patos. Îi dăm o bilă negră Corinei, pentru că a amintit de școală și va face două zile la rând de serviciu la pregătirea decorațiunilor pentru discotecă.

Corina l-a privit disprețuitoare și fără a-i răspunde s-a alăturat grupului de fete ce așteptau lângă bagaje.

-              E o toantă! a comentat cu năduf prietenul meu blond, la fel de înalt ca mine, dar mai solid, adeptul tunsorilor militare. Numai Corina poate ajunge într-o tabără și să se gândească la școală în loc de distracție.

Băieții îi dau dreptate la unison, dar eu deși zâmbesc aprobându-i, privesc în jur. Dincolo de faleza îngustă se află o clădire cu arhitectură veche, încă impozantă, pe care scrie, Administrația Fluvială a Dunării de Jos.Șoseaua pavată e următorul element ce-mi atrage atenția, iar plăcuța din capăt îmi indică denumirea: Duiliu Zamfirescu. Urmează un parc, anemic, comparându-l cu parcurile imense din orașul nostru, clădirea Vămii Sulina și apoi edificiul unei biserici. Pare a fi ortodoxă însă gândul mă duce imediat la pozele catedralelor ortodeoxe de rit vechi.

În depărtare se văd blocurile. Nu sunt multe și de aceea probabil sunt aerisite.

Întorc privirea spre Vamă , pentru că e ceva straniu cu această clădire. Nu reușesc să înțeleg imediat, dar când o fac nu pot scăpa de gustul amar pe care ți-l dă o prăjitură veche, ornată cu bomboane strălucitoare. Clădirea veche recent renovată beneficiază de geamurile termopan de care nu avea nevoie. Mda, am uitat că este zonă de frontieră, așa că trebuie să existe.

Vlad îmi atrage atenția asupra unui indicator de pe faleză: plajă, spital, muzeu, campare, piață.

-              Interesant, nu? comentează sarcastic Dan. Avem o mulțime de opțiuni. Sunt curios dacă în camere vom avea rogojini în loc de paturi și dacă vom mânca din vase metalice de la cantina săracilor.

Vlad se strâmbă și se postează în fața lui.

-              Auzi tu, Danielușca, de ce-ai venit în tabără? Nu era mai bine să rămâi lângă fustița mamei, între pernele tale de puf de lebădă?

-              Am venit să-ți păzesc ție fundul, spune nervos colegul apostrofat.

-              Uaau! exclamă ironic Vlad. Mama mi-a angajat bodyguard și eu habar n-aveam.

Trântește bagajele în fața lui Dan și-i face un semn autoritar cu mâna după care îi întoarce spatele.

-              Să le duci la mine în cameră sclavule, exclamă el, și să le așezi frumos în dulap. Să nu amesteci culorile…

Dan pufni nervos, împinse ușor cu piciorul bagajele, după care, așezându-și rucsacul mai bine la spate porni în urma grupului ce se afla deja în mișcare.

-              Vlad! strigă Ioana amuzată… să nu plângi după bagaje. Încă n-au făcut picioare să te urmeze singure.

Oftând,  colegul nostru poznaș, reveni lângă gențile lui voluminoase,  reuși cu greu să le așeze pe umeri, după care se târâi alături de partenerii de tabără.

La capătul străzii pavate, extrem de scurtă, mărginită de-o parte de parcul abia schițat, de o grădiniță în curs de reabilitare iar pe  partea cealaltă, de case mici, ascunse în spatele unor garduri uriașe și urâte, am făcut la stânga spre clădirea aflată la câteva sute de metri depărtare și pe care afișul - tabăra Sulina - apărea impozant.

Am realizat atunci câtă dreptate a avut mama, când a descris acest orășel ca fiind mic, chiar foarte mic, extraordinar de mic… Of, doar n-o să alunec pe panta dezamăgirilor!