Surâsul unui fierăstrău

        Llerg stătea la balcon şi privea cum soarele se scufundă undeva departe dincolo de graniţa cu fericirea. Vântul bătea dinspre apus şi aducea cu el surâsul de fierăstrău al spiritelor trecute. Copacii adiau cu frică; tremurau îngroziţi şi parcă simţeau vibraţia unei drujbe. Cel mai bătrân dintre ei, un castan îi îmbrăţişa pe ceilalţi cu crengile lui lungi, groase, rămuroase. Puieţii de castan au adormit sub ocrotirea bunicului lor. Adesea el spunea poveşti, numai de pomi înţelese, în străvechea limbă a plantelor. După ce discul de sânge se scufunda în pământul bătrân de păcate, castanul începea să cânte, să recite imnuri vechi în limbi demult ucise de nepăsarea timpului.

Llerg obişnuia sa citească la lumina unui neon roşu şi întotdeauna ţinea fereastra deschisă ca să poată auzi basmele arborilor. Foarte rar, însă, îşi lua flautul şi-şi ofta sufletul prin el. Cânta lent, apăsat, de parcă o durere lungă i-ar fi cuprins carnea. Sub unduirile notelor de flaut vibra balconul, iar copacii se opreau din legănare. Niciun sunet nu mai tulbura muzica angelică, iar surâsul de fierăstrău fugea în lumea lui. Din nefericire astfel de momente pline de pace nu aveau loc decât în perioadele depresive ale bărbatului.
Şi tipii duri plâng când sunt singuri, când nimeni nu-i poate vedea sau auzi; (cel mai) adesea îşi îneacă ura-n lacrimi, se şterg la ochi cu mâneca cămăşii proaspăt călcate şi-şi zgârâie obrazul cu butonii aurii. Llerg suferea de tulburări schizo-afective, iar în ultima vreme episoadele de criză se prelungeau asemenea zilelor de mohorâte de toamnă, care trec una după alta lent, dureros, lăsând în urma lor sângele scurs din vena sinuciderii.

        Sub lumina roşie a neonului bărbatul se tăvălea pe covorul ros de molii. Covorul era vechi, imbâcsit mirosea a câine ud, a amoniac. Lumina roşie îi estompa din urâciune şi îl făcea să semene cu o carpetă ordinară. Pereţii oranj ai încăperii zâmbeau ironic, se învârteau de colo-colo, se înălţau, apoi brusc se prăbuşeau. Mobila părea ca de piatră; fotoliile încurcau trecerea, vitrina şi dulapul stăteau să se dărâme sub tonele de praf depuse de-a lungul anilor. Singurele elemente stabile erau pânzele de păianjen. Ele atârnau şi se extindeau prin toate ungherele odăii. Drujba, unicul element neatins de alterare zâmbea sub razele stacojii ale neonului şi tremura nerăbdătoare să iasă din anonimat. 

Llerg sub impulsurile minţii sale sadice a luat drujba şi a început să măcelărească mobilierul. Întâi a dărmat vitrina cu bibelourile de porţelan, le-a călcat în picioare, a luat bustul lui Cupidon şi l-a trântit de perete. Zgomotul produs a speriat servitorii de la etajele inferioare. Aceştia strigau: „Stăpâne, ţi-e rău? Ce s-a întâmplat?” Llerg nu mai auzea pe nimeni. Era beat de furie; ura îl seca şi-a ardea până în adâncul fiinţei lui. Foamea de-a ucide şi setea de răzbunare au pus stăpânire pe el. „O să vă omor pe toţi, pe toţi o să vă chinui. Nimeni nu va scăpa de tăişul drujbei mele!” 

După două ore de măcel Llerg a fugit spre coridoarele cu lumini portocalii, apoi a coborât în salonul vişiniu. Acolo îl aşteptau servitorii cu masa gata. Când s-a aşezat să cineze tăcerea a pus stăpânire pe salon. Spre deosebire de odăile de la etajele superioare aici era curat. Menajera se îngrijea tot timpul de starea mobilei în stil Ludovic al XIV-lea cu tapiţerie stacojie şi cusături din fir de aur. Stăpânul conacului işi petrecea cea mai mare parte a timpului în această încăpere. Dimineaţa cânta la chitara electrică, la prânz chema musafiri pentru a-i delecta cu reţetele propii, iar seara citea la lumina candelabrului de rubine. Llerg nu a suportat niciodată cristalul, nici diamantul. El prefera să mediteze admirând lucirea lumânărilor de trandafir prin granat, rubin şi agată. Singur cumpăra lumânările şi le monta în candelabru fără a se sui pe o scară. 

         Pur şi simplu sărea pe pereţi, se căţăra ca o maimuţă drogată spre uimirea slujitorilor. Singurele momente de linişte erau cele în care stăpânul servea masa de seară. Trei bărbaţi înalţi, deşiraţi cu feţe palide, păr verde şi irişi violeţi au adus tavele cu bunătăţi. Llerg prepara de unul singur merindele, dar aranjarea şi servirea cinei depindea de slugi. În acea seară patronul a renunţat la dieta cu suc de morcovi, dorind să se ospăteze demoneşte. La felul întâi a servit paté din inimi de nou născuţi cu garnitură de unghii de picioare şi a băut un cocktail de sânge grupa ABIV, cu plasmă, bucăţi de sfeclă roşie şi morcov ras deasupra. Felul al doilea era o plăcintă din foi de piele de boşorog umplută cu salată de maţe, iar desertul consta într-o gustărică uşoară din degete de copii orfani. 

Când s-a sfârşit ospăţul o servitoare bolnavă de tuberculoză a venit să strângă resturile. Tusea ei seacă l-a scos din sărite pe Llerg, iar el fără să mai şovăiască i-a răsucit gâtul omorând-o. A luat cadavrul în braţe şi a mers cu el în laboratorul său. Pe o masă de operaţie i-a deschis toracele, i-a scos organele vitale, apoi prin nişte tuburi a montat-o la un aparat de extras sânge. După un sfert de oră trupul amărâtei arăta ca o prună deshidratată. Sângele colectat a fost depozitat în borcanele dintr-un congelator. Cu ajutorul mai multor instrumente chirurgicale Llerg a extras pielea femeii, apoi i-a secţionat toracele ca să poată ajunge la coloană. De acolo a extras cu o pompă lichidul celebrospinal. „O să-l amestec cu lapte de bivoliţă şi poate o să iasă o brânză bună. Cu restul organelor chiar nu stiu ce să fac. Cred că o să le dau la câini, iar plămânii îi voi păstra pentru experimentele de laborator.”

La scurt timp după ce şi-a încheiat muncile, stăpânul s-a întors în salon. A luat o carte din bibliotecă şi s-a aşezat pe fotoliul vişiniu. Unul din cei trei bărbaţi cu părul verde i-a adus o cană cu suc de sfeclă. Când să plece Llerg l-a oprit zicându-i: “Vezi că am concediat-o pe sluga bolnavă. Nu vreau să transform conacul într-un focar de infecţie.” Patronul a rămas singur veghind lumânările de trandafir şi rubinele din candelabru. Peste conac domnea ecoul surâsului de fierăstrău.

Articol realizat de Andreea Violeta Bobe

- Revista Orizonturi Literare -