Te privesc...

      Stau şi te privesc gândindu-mă că eşti frumos. Ştiu că nu toţi din această lume ar spune la fel, ba unii m-ar contrazice însă mă uit la tine şi cred că....  eşti frumos.
       Nu ştiu dacă este plictiseala de vină sau altceva însă îmi este greu să nu te privesc. Îmi tot zic că nu te cunosc şi nici tu nu ştii cine sunt şi îmi zic că am mai făcut asta şi înainte... Am mai privit băieţi zicându-mi că sunt frumoşi ca apoi să renunţ. Îmi zic că şi în cazul tău voi renunţa cât de curând dar cu toate astea întorc din nou capul şi te privesc. Nu mă pot abţine… Nu pot să fiu în acelaşi loc cu tine iar eu să nu te privesc măcar o dată.      
     
Poate te-ai uitat şi tu sau poate mi se pare... Distanţa este prea mare că să îmi dau seama dar sunt aproape sigură că te-ai uitat cel puţin o dată şi ai zâmbit când ai văzut că te privesc de aproximativ un minut. Ştiu că atunci nu mi-am putut abţine zâmbetul....Gândul că te-ai uitat şi tu puţin la mine m-a făcut să zâmbesc şi nu puteam să mă abţin.
       Mai frumos a fost atunci când mi-am zis că nu există un suflet pereche pentru sufletul meu iar in secunda următoare mi-am mişcat capul întamplător şi am dat cu ochii de tine. Erai la fel de frumos ca în dăţile trecute…
       Poate sunt mici coincidenţe cum au mai fost şi în trecut sau poate că nu. Cine ştie? Eu una cu siguranţă nu... Unele întrebări rămân doar întrebări chiar dacă tare bine ar fi să avem mereu răspunsuri.

Articol realizat de Denisa Humeniuc

- Revista Orizonturi Literare -