kratos-vicious-immortalis - de Justin Dumitru

kratos-vicious-immortalis

n-am vrut niciodată să scriu mânat de aversiunea

instinctivă a celor ce ascut între dinţi ţăruşi

de tungsten. după care îi înfig în pământul

uscat şi ne delimitează truda de făgăduinţe.

dar poezia suferă, ar vrea să ofere mai mult,

nu doar impresii şi colaje fugitive.

vreau o poezie reală, strig mâinii acesteia care

scrie cu graţie cuvântul frumos. vreau o poezie ca un

ghepard reflectat în iazurile sticloase care adapă culminaţia.

vreau o poezie ca un corn de rinocer învelit în mătase

fină. vreau o poezie ca o katană scoasă din teaca raţiunii.

vreau o poezie care să termine totul, să tragă ultimul glonţ,

să apese ultimul buton, să detoneze ultimul cuvânt mincinos

de pe limba oficială a discordiei. vreau o poezie ca un cleşte,

să scoată rând pe rând dinţii zâmbăreţilor care machiază

amărăciunea şi pledează nevinovaţi. nu, ăsta nu e act eroic,

nici replică de duzină, doar un totem de păreri consimţite,

un gargui din gura căruia curge lavă şi incendiază paradisul

micilor cântece de adormit copii, lăsate ca o cortină peste

biciul mlădios consfinţit pe cei care topesc zăpezile cu lacrimi.

eu sunt băiatul obraznic al lui david cerny, care democratizează

de la înălţime cu un jet cald de iubire peste cenuşa naţiunii.

am vise şi toate visele sunt mici paradisuri care sfărâmă

obeliscul angajamentelor la umbra căruia îşi pecetluiesc buzele

cei născuţi să vorbească. vă încăpățânați să credeți

că nu pot schimba nimic, dar tăcerea poate distruge un om.

dacă nu expiri în pulberea de vorbe alte idei, atunci vei aspira

nebunia servită şi vei face implozie.

nu mă pot retrage în sfera dyson a resemnării şi să simt

evoluţia ca pe un foc bengal pe care nu-l vede nimeni.

sau mai rău, să fiu singurul care mai crede într-un progres.

aduceţi toţi scepticii la mine şi eu le voi scrie pe frunte un

singur cuvânt. şi voi face din ei bivoli din care mustesc furia

şi curajul, gata să asedieze cetăţile pline cu pustule de erori.

n-am vrut niciodată să scriu despre boala care ne macină pe toţi,

despre această râncedă impresie că apatia socială, sindromul genovese,

nu are nici un remediu. am vrut să scriu doar despre femei şi să

adopt linia utilitară a oricărui scop. dar nu s-a putut.

mizeria asta de poezie pe care unii o numesc falnică răzvrătire

adolescentină s-a conturat ca o barieră împotriva vreunei revolte

sociale. scriu ca să nu fiu cuprins de somnolenţa abjectă a ruşinii,

care e chiar faţa schimonosită a laşităţii. reprezentaţia publică

a devenit un carnaval al proştilor, nimeni nu ştie ce se întâmplă,

nimeni nu vede mai departe de umărul celui din faţa sa.

ruşinea de expunere publică, de exigenţă la unison a devenit

sinonimă cu lezarea orgoliului.

cândva îmi era frică să plâng, să nu inund metropola şi provinciile,

acum e inutil, un potop de lacrimi nu se va dovedi niciodată

a fi ultima pedeapsă de dinaintea gândurilor bune, nu va fi nici o

reverie cathartică. totul se va îndrepta lent, programatic şi

incontrolabil spre o groapă epocală a marianelor, ca într-un sfârşit

al speciei şi un început al alteia, o eră a mizeriilor care salută

absurdă o alta. răul acesta e ca un copil blajin cu dor în privire,

otrăvit în cele din urmă de gustul insidios al puterii.