Ioana Burghel, din dragoste pentru poezie

       Pentru unii poezia înseamnă visare, meditaţie, profunzime, însă pentru unele suflete poezia înseamnă totul, o trăire intensă prin care dai orizont nemărginit unor frumuseţi de o sensibilitate nebănuită. Astfel este şi pentru poeta Ioana Burghel, un adăpost prin care se redefineşte şi se regăseşte. O reprezintă şi o completează în mod unic, fiindcă poezia i-a fost mereu refugiu, iar versurile sunt descătuşări ale universului său interior. Când vorbeşte despre poezie, poeta îi dă o semnificaţie deosebit de importantă pentru că o consideră parte din sufletul său, seninătatea care îi luminează existenţa.

       “Nu m-am gândit niciodată la faptul că poezia ar putea fi definită într-un anume fel. Dacă privești cum trebuie și unde trebuie, în jurul nostru totul e poezie. Natura însăși a scris-o pe cea mai frumoasă! Pentru mine înseamnă enorm! Este refugiul meu. M-a salvat de nenumărate ori. Când plâng sau sunt foarte tristă, când simt că sunt pe punctul de a mă pierde, iau o carte și cerul meu se limpezește. N-am privit niciodată poezia ca pe un câștig material! Poezia este suflet! Dacă intri cu noroi, să nu te aștepți să crească întotdeauna nuferi!”, explică poeta.

         Ioana Burghel s-a îndrăgostit de poezie la o vârstă fragedă, dar a ştiut dintotdeauna că este o iubire aparte care o va însoţi pretutindeni. Îşi aminteşte cu drag şi nostalgie de primul poem scris, moment pe care nu îl va uita niciodată.

         “Mulți spun că nu-și amintesc exact momentul. Eu mi-l amintesc perfect poate și pentru faptul că atunci am avut o stare de bucurie greu de descris. O să râzi. Prima ,,poezie” - intenționat i-am pus ghilimele – a fost o poezie patriotică. Aveam 8 ani, eram deja in vacanța de vară și mă așezasem cu mâinile sub cap la umbra unui măr pe o tăblie din lemn și priveam cerul. Pur și simplu. Și atunci m-am gândit eu că aș putea scrie o poezie. Ca o paranteză, eu citeam deja Eminescu (la cinci ani am recitat, pe scena Căminului Cultural din localitate, din ,,Luceafărul” ), citeam Coșbuc, Minulescu, Labiș, toți poeții noștri mari, pe care i-am recitit după aceea de multe, multe ori, descoperind  alte și alte sensuri. Ca să revin, poezia scrisă, s-a numit ,,Se-nalță-n univers România”. Era o prostioară versificată, perioada copilăriei și adolescenței mele fiind sub semnul unei ample campanii pentru pace desfășurată de regimul de atunci. Latent, cred că poezia exista în mine. Era acolo și asta s-a datorat mamei mele care, deși nu este o persoană cu carte multă, mi-a insuflat dragostea față de cuvântul scris, m-a făcut să descopăr o cu totul altă lume. M-am îndrăgostit de poezie și a rămas cea mai mare iubire a mea. Uneori am trădat-o, alteori, m-a trădat, dar e mereu cealaltă eu. Partea senină, partea bună, partea curată.  Desigur, adevărata poezie a venit mai târziu. Sau, a venit cu fiecare an pe care l-am traversat”.

            Despre calea de a ajunge la sufletul cititorului, poeta a vorbit într-o manieră deschisă reliefând însemnătatea versului atunci când este scris cu sufletul, căci numai atunci versul deţine o greutate şi poate atinge inimile celorlaţi. Sinceritatea este aspectul cel mai important.

            “Pe cititor nu trebuie să-l minți, să încerci să pari altceva sau altcineva decât cel care ești. Eu cred în puterea de analiză a cititorului, cu atât mai mult cu cât el vine din toate categoriile și mediile sociale. Îi datorezi cititorului tău respect. Nu cred în poezia care se scrie pentru o anumită categorie de cititori, respectiv cea avizată. Ce înseamnă avizat? Cine spune că un medic sau un inginer sau un muncitor nu este capabil să înțeleagă poezia ? Dacă ajungem să credem asta cu adevărat, atunci nu văd pentru ce ne mai străduim să ajungem în cele mai bune edituri și librării, pentru ce lansări de carte, pentru ce dorința de a avea o carte cu numele tău, când ar fi mult mai simplu să îți trimiți manuscrisul direct celor câțiva oameni despre care tu crezi că te pot înțelege sau faci direct schimb doar cu aceștia ? Atenție! Nu vreau să înțeleagă cineva din asta că sunt împotriva criticii. Nu sunt! Dimpotrivă! E nevoie de specialiști fiindcă se scrie mult, în toate genurile și în toate felurile. Întotdeauna există niște oameni mai capabili decât tine și mai instruiți de la care e bine să accepți sfaturi. Aici , însă, discuția e lungă și nu-mi propun o dezbatere.  Cei care au dragoste față de cuvântul scris, îl vor înțelege . E ca în viață, dacă respecți oamenii din jurul tău, îi privești, îi înțelegi și nu-i judeci, vei ajunge și vei rămâne în sufletul lor. Nu trebuie să te străduiești să scrii! Însă, ca să ai ce transmite trebuie să muncești, în sensul că, trebuie să citești permanent, să fii la curent cu ceea ce se publică, să fii atent la ceea ce se publică, fiindcă nu e totuna și atunci, toate astea, cumulate cu harul și trăirile tale, nu au cum să rămână fără ecou”.

         Ioana Burghel descrie misiunea poetului ca fiind una covârşitoare. Poeta mărturiseşte că nu îşi poate imagina viaţa fără poezie, fiindcă numai poezia este cea care aduce culoare  pe firmamentul existenţei sale. În poet vede o fiinţă specială care trăieşte mult mai intens fiecare moment al vieţii, cel care se dăruieşte lumii având un scop nobil.

        “Dincolo de harul și de darul său, poetul e o ființă. Diferența vine din faptul că, orice îl atinge din exterior, il afectează mult mai mult decât pe ceilalți oameni. Resimte durerea și bucuria cu mai multă intensitate, din acest motiv fiind mult mai vulnerabil.  Poetul se dăruiește lumii cum se dăruiește lumina și apa și pâinea. Conștient sau inconștient ne hrănim din cerul și pământul poetului. Nu-mi pot imagina o lume fără poeți și poezie!”.

          Cât despre temele abordate în versurile sale, poeta nu s-a limitat doar la anumite aspecte, ci a încercat să cuprindă o gamă diversificată şi să scrie versuri chiar şi pentru cei mici. De asemenea, Ioana Burghel scrie şi proză.

         “Nu am teme preferate, deși cele existențiale cred că se regăsesc cel mai des în poeziile mele. Poeziile sunt stări pur și simplu! Am scris poezie pentru copii, poezie patriotică, am scris despre iubire, despre viață și moarte, despre prezent, cam despre orice, inclusiv am încercat să scriu epigramă și haiku. De ce ? N-aș putea să-ți spun. Nu mă așez niciodată la masă propunându-mi să scriu. Ideea vine pur și simplu. Câteodată o aștern dintr-o suflare și e foarte bine, alteori, reiau și prelucrez sau renunț la poemul respectiv fiindcă se mai întâmplă și așa. De multe ori sunt stări conflictuale, războiul cel mai mare fiind acela dintre mine și mine. Scriu inclusiv proză”.

            Admiră multe personalităţi din domeniul literar, mulţi dintre ei au inspirat-o şi au ajutat-o să-şi solidifice munca.

          “Doamne, e foarte, foarte greu să spun pe cine admir! Nici nu vreau să fac un astfel de clasament! Începând cu clasicii români și străini ( și nu numai cu ei ) am descoperit o lume fantastică. M-am modelat și m-am îmbogățit din fiecare lectură,  cu fiecare vers citit. Ai să râzi, dar, pentru mine Internetul, facebook-ul, dincolo de neajunsurile lor, mi-au oferit o șansă enormă: aceea de a cunoaște și de a interacționa cu alți oameni care scriu și o fac foarte bine, m-a conectat la prezent. Lumea în care trăiesc eu e o lume destul de mică, în care fenomenul cultural nu prea există ( din nefericire ), pășesc foarte puțin în afara lumii mele, deci, aș fi pierdut foarte mult. Așa am cunoscut oameni, am legat prietenii reale și virtuale, am putut să fac schimb de cărți și de opinii, am acces la reviste literare, pe care le citesc cu plăcere și, în care, îmi doresc să mă regăsesc cândva, pot să primesc și să ofer ( dacă e cazul ) un sfat”.

           În planurile sale de viitor se regăseşte poezia de care nu vrea să se despartă niciodată. Îi este cel mai fidel camarad în călătoria sa. Prin muncă, perserverenţă şi ambiţie ştie că va reuşi în tot ce îşi propune.

          “Am luat întotdeauna lucrurile așa cum au venit. Nu îmi fac planuri dinainte. Ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla oricum, dacă nu…Scrisul, poezia vor fi mereu parte din mine. Desigur, aș fi ipocrită să spun că nu-mi doresc să las o urmă. Îmi doresc! Cred însă că, pentru asta trebuie să muncesc mai mult și să fac mai mult. La mine a existat și există mereu o problemă: neîncrederea în propriile-mi forțe! E un demon cu care mă lupt în fiecare zi”.

           Poezia o poţi simţi şi cunoaşte în multe feluri, însă ea este un simbol şi o valoare neştirbită. Deşi au avut loc multe schimbări în domeniul literar de-a lungul timpului, Ioana Burghel dezvăluie faptul că poezia adevărată va rămâne mereu cea care denotă originalitate şi  în care sensibilitatea se împleteşte cu profunzimea. 

          “Ooo, multe s-au schimbat! Lumea s-a schimbat. După mine, poezia, dincolo de curentele literare, nu e o modă! Și din modă alegi haina care ți se potrivește. Forma în sine s-a schimbat! Sunt conștientă de faptul că, nu mai poți rima ,,mere” cu ,,pere”, că, din aceleași cuvinte trebuie să construiești altceva, ceva ce nu a mai fost spus înaintea ta, însă, trebuie să o faci cu mare grijă. Nu-mi place poezia care se dezbracă până la vulgar, chiar dacă cei care scriu astfel, vin și spun că face parte din cotitian, că ne definește. Nu, nu face parte, nici nu ne definește și nici nu trebuie să o facă! Poezia, arta, literatura, tot ceea ce ține de zona aceasta, au menirea să educe. Așa a fost mereu! Dacă folosești cuvinte sau expresii vulgare, trebuie să fii foarte priceput la asta, să știi exact unde și când să te oprești, cât să dezvelești, astfel încât să lași loc și imaginației, altfel nu te deosebești cu nimic de bețivul de la cârciumă care înjură și scuipă la orice pas, nu te deosebești cu nimic de căruțaș, sau cocalar (tot e la modă cuvântul ăsta ). E greu , spunea cineva, să scrii poezie! Și avea dreptate! E greu să scrii orice. E o mare, mare responsabilitate. Plecând de la tine cuvântul, el trebuie să vibreze undeva, să atingă o coardă și să prindă o rădăcină. Prea multă încriptare și prea mult vulgar, nu vor face asta niciodată! Omul are nevoie de visare, de speranță, de înțelegere, de frumos.  Vede destulă mizerie în jurul său ca să o mai și citească. Sunt păreri personale pe care mi le asum. Dacă nu vom înțelege asta și peste o mie de ani cititorul se va întoarce tot la Eminescu, Blaga, Coșbuc, Arghezi, Alecsandri, Minulescu, etc și, oricât am forța acum nota ca să fim în atenția cuiva, nu vom lăsa decât o urmă în nisip”.

“Eu mi-am cules tristețea de pe drumuri
și-am înnoptat adeseori cu ea.
Umblau nebunii săgetând cuvinte
și scut am vrut să fiu cu viața mea.

Mi s-a lungit și umbra însetată
de apa lor cu cerul răsturnat
și sap de-atunci în fiecare piatră
cu disperare de înfometat.

Sfidând ades durerea și lumina
corăbier pe ape fără țărm
neantul îmi frământă rădăcina
cu nopțile adânci și cu nesomn”. ( Ape fără ţărm, Ioana Burghel )

Material realizat de Alexandra Mihalache