Joc - Grigore Ana

Îl privește prin frânturi de zile pustii, de ani
vechi ca praful de pe jurnalele din dimineti timide, de ani noi ca oricare
fugară privire în oglinda care înfătișează de fiecare dată o imagine putin prea
transparentă, prea mișcată de trecerea cadentată a timpului.

Îl privește printre gene, pentru că așa se uită
oamenii, printre puzderii de firicele negre de sentimente și gânduri însușite
și tinse la nesfârșit spre ceilalti. Se uită printr-o perdea atât de deasă,
uneori încîlcită și mai mult de rimelul unei mândrii, unei mâhniri, a unei
amintiri desenate în creion dermatograf.

Îl privește, prinzând tiptil curajul de a visa la
el, căci iti trebuie așa ceva pentru a deschide o portită către Sine prin care
să pătrunda ideea de chemare a altcuiva. Căci ideile sunt periculoase și nu
trebuie să ne jucăm prea aprig cu ele. Sunt ca un vas sub presiune, plin de
chinurile noastre acute și cronice, sperantele. Dacă, din nefericire, se rupe
supapa, toate acestea năvălesc afară și sufocă Eul. Cu impresia nestăpânită a
ceea ce a fost, n-a fost sau nu va fi vreodată. Cel putin, nimic altceva decât
o idee neverosimil de frumoasă lasată să scape din Sine.

Îl privește cu urme de sărutări fugare transcrise
în poezii, în elogii, în priviri care nu se îneacă, nu se doboară, nu se uită.
Doar se caută.

Îl privește cu chei și ziduri și blocuri, la
marginea unui oras si se simte mică, pierdută pe străzile al căror Tour Eiffel
este tot el. Îl privește cum s-ar uita un turist la o capodoperă la care a
sperat pe toate coridoarele muzeului, făcând abstractie de tablouri care nu îi
vorbesc nimic.

Îl privește cu ploi, buze și frunze scuturate de
pe o ramura îndoită de mâna lui pentru  a
presăra pe ea picuri de apa. Un joc copilăresc, ca toate celelalte.

Îl privește privind-o. Tot un joc cu zile pustii,
cu gene, cu Sine și Tu, cu sărutări și guri, cu chei și ploi ca o rugină.