Ioana Burghel, din dragoste pentru poezie

       Pentru unii poezia înseamnă visare,
meditaţie, profunzime, însă pentru unele suflete poezia înseamnă totul, o
trăire intensă prin care dai orizont nemărginit unor frumuseţi de o
sensibilitate nebănuită. Astfel este şi pentru poeta Ioana Burghel, un adăpost
prin care se redefineşte şi se regăseşte. O reprezintă şi o completează în mod
unic, fiindcă poezia i-a fost mereu refugiu, iar versurile sunt descătuşări ale
universului său interior. Când vorbeşte despre poezie, poeta îi dă o
semnificaţie deosebit de importantă pentru că o consideră parte din sufletul
său, seninătatea care îi luminează existenţa.

       “Nu m-am gândit niciodată la faptul că
poezia ar putea fi definită într-un anume fel. Dacă privești cum trebuie și
unde trebuie, în jurul nostru totul e poezie. Natura însăși a scris-o pe cea
mai frumoasă! Pentru mine înseamnă enorm! Este refugiul meu. M-a salvat de
nenumărate ori. Când plâng sau sunt foarte tristă, când simt că sunt pe punctul
de a mă pierde, iau o carte și cerul meu se limpezește. N-am privit niciodată
poezia ca pe un câștig material! Poezia este suflet! Dacă intri cu noroi, să nu
te aștepți să crească întotdeauna nuferi!”, explică poeta.

         Ioana Burghel s-a îndrăgostit de poezie
la o vârstă fragedă, dar a ştiut dintotdeauna că este o iubire aparte care o va
însoţi pretutindeni. Îşi aminteşte cu drag şi nostalgie de primul poem scris,
moment pe care nu îl va uita niciodată.

         “Mulți spun că nu-și amintesc exact momentul. Eu mi-l amintesc perfect poate
și pentru faptul că atunci am avut o stare de bucurie greu de descris. O să
râzi. Prima ,,poezie” -
intenționat i-am pus ghilimele – a fost o poezie patriotică. Aveam 8 ani, eram
deja in vacanța de vară și mă așezasem cu mâinile sub cap la umbra unui măr pe
o tăblie din lemn și priveam cerul. Pur și simplu. Și atunci m-am gândit eu că
aș putea scrie o poezie. Ca o paranteză, eu citeam deja Eminescu (la cinci ani am recitat, pe scena Căminului Cultural din
localitate, din ,,Luceafărul” ), citeam Coșbuc,
Minulescu, Labiș, toți poeții noștri
mari, pe care i-am recitit după aceea de multe, multe ori, descoperind  alte și alte sensuri. Ca să revin, poezia
scrisă, s-a numit ,,Se-nalță-n univers România”. Era o prostioară versificată,
perioada copilăriei și adolescenței mele fiind sub semnul unei ample campanii
pentru pace desfășurată de regimul de atunci. Latent, cred că poezia exista în
mine. Era acolo și asta s-a datorat mamei mele care, deși nu este o persoană cu
carte multă, mi-a insuflat dragostea față de cuvântul scris, m-a făcut să
descopăr o cu totul altă lume. M-am îndrăgostit de poezie și a rămas cea mai
mare iubire a mea. Uneori am trădat-o, alteori, m-a trădat, dar e mereu
cealaltă eu. Partea senină, partea bună, partea curată.  Desigur, adevărata poezie a venit mai târziu.
Sau, a venit cu fiecare an pe care l-am traversat”.

            Despre
calea de a ajunge la sufletul cititorului, poeta a vorbit într-o manieră
deschisă reliefând însemnătatea versului atunci când este scris cu
sufletul, căci numai atunci versul deţine o greutate şi poate atinge inimile
celorlaţi. Sinceritatea este aspectul cel mai important.

            “Pe cititor
nu trebuie să-l minți, să încerci să pari altceva sau altcineva decât cel care
ești. Eu cred în puterea de analiză a cititorului, cu atât mai mult cu cât el
vine din toate categoriile și mediile sociale. Îi datorezi cititorului tău
respect. Nu cred în poezia care se scrie pentru o anumită categorie de
cititori, respectiv cea avizată. Ce înseamnă avizat? Cine spune că un medic sau
un inginer sau un muncitor nu este capabil să înțeleagă poezia ? Dacă ajungem
să credem asta cu adevărat, atunci nu văd pentru ce ne mai străduim să ajungem
în cele mai bune edituri și librării, pentru ce lansări de carte, pentru ce
dorința de a avea o carte cu numele tău, când ar fi mult mai simplu să îți trimiți manuscrisul direct celor
câțiva oameni despre care tu crezi că te pot înțelege sau faci direct schimb
doar cu aceștia ? Atenție! Nu vreau să înțeleagă cineva din asta că sunt
împotriva criticii. Nu sunt! Dimpotrivă! E nevoie de specialiști fiindcă se
scrie mult, în toate genurile și în toate felurile. Întotdeauna există niște
oameni mai capabili decât tine și mai instruiți de la care e bine să accepți
sfaturi. Aici , însă, discuția e lungă și nu-mi propun o dezbatere.  Cei care au dragoste față de cuvântul scris,
îl vor înțelege . E ca în viață, dacă respecți oamenii din jurul tău, îi
privești, îi înțelegi și nu-i judeci, vei ajunge și vei rămâne în sufletul lor.
Nu trebuie să te străduiești să scrii! Însă, ca să ai ce transmite trebuie să
muncești, în sensul că, trebuie să citești permanent, să fii la curent cu ceea
ce se publică, să fii atent la ceea ce se publică, fiindcă nu e totuna și
atunci, toate astea, cumulate cu harul și trăirile tale, nu au cum să rămână
fără ecou”.

         Ioana Burghel descrie misiunea poetului ca
fiind una covârşitoare. Poeta mărturiseşte că nu îşi poate imagina
viaţa fără poezie, fiindcă numai poezia este cea care aduce culoare  pe firmamentul existenţei sale. În poet vede o fiinţă specială care trăieşte mult mai intens
fiecare moment al vieţii, cel care se dăruieşte lumii având un scop nobil.

        “Dincolo de harul și de darul său, poetul e
o ființă. Diferența vine din faptul că, orice îl atinge din exterior, il
afectează mult mai mult decât pe ceilalți oameni. Resimte durerea și bucuria cu
mai multă intensitate, din acest motiv fiind mult mai vulnerabil.  Poetul se dăruiește lumii cum se dăruiește
lumina și apa și pâinea. Conștient sau inconștient ne hrănim din cerul și pământul
poetului. Nu-mi pot imagina o lume fără poeți și poezie!”.

          Cât despre
temele abordate în versurile sale, poeta nu s-a limitat doar la anumite
aspecte, ci a încercat să cuprindă o gamă diversificată şi să scrie versuri
chiar şi pentru cei mici. De asemenea, Ioana Burghel scrie şi proză.

        
“Nu am teme
preferate, deși cele existențiale cred că se regăsesc cel mai des în poeziile
mele. Poeziile sunt stări pur și simplu! Am scris poezie pentru copii, poezie
patriotică, am scris despre iubire, despre viață și moarte, despre prezent, cam
despre orice, inclusiv am încercat să scriu epigramă și haiku. De ce ? N-aș
putea să-ți spun. Nu mă așez niciodată la masă propunându-mi să scriu. Ideea
vine pur și simplu. Câteodată o aștern dintr-o suflare și e foarte bine,
alteori, reiau și prelucrez sau renunț la poemul respectiv fiindcă se mai
întâmplă și așa. De multe ori sunt stări conflictuale, războiul cel mai mare
fiind acela dintre mine și mine. Scriu inclusiv proză”.

            Admiră multe
personalităţi din domeniul literar, mulţi dintre ei au inspirat-o şi au
ajutat-o să-şi solidifice munca.

        
 “Doamne, e foarte, foarte greu să spun pe cine admir! Nici nu
vreau să fac un astfel de clasament! Începând cu clasicii români și străini (
și nu numai cu ei ) am descoperit o lume fantastică. M-am modelat și m-am
îmbogățit din fiecare lectură,  cu
fiecare vers citit. Ai să râzi, dar, pentru mine Internetul, facebook-ul,
dincolo de neajunsurile lor, mi-au oferit o șansă enormă: aceea de a cunoaște
și de a interacționa cu alți oameni care scriu și o fac foarte bine, m-a
conectat la prezent. Lumea în care trăiesc eu e o lume destul de mică, în care
fenomenul cultural nu prea există ( din nefericire ), pășesc foarte puțin în
afara lumii mele, deci, aș fi pierdut foarte mult. Așa am cunoscut oameni, am
legat prietenii reale și virtuale, am putut să fac schimb de cărți și de
opinii, am acces la reviste literare, pe care le citesc cu plăcere și, în care,
îmi doresc să mă regăsesc cândva, pot să primesc și să ofer ( dacă e cazul ) un
sfat”.

           În planurile sale de viitor se regăseşte
poezia de care nu vrea să se despartă niciodată. Îi este cel mai fidel
camarad în călătoria sa. Prin muncă, perserverenţă şi ambiţie ştie că va reuşi
în tot ce îşi propune.

         
“Am luat întotdeauna
lucrurile așa cum au venit. Nu îmi fac planuri dinainte. Ceea ce trebuie să se
întâmple, se va întâmpla oricum, dacă nu…Scrisul, poezia vor fi mereu parte din
mine. Desigur, aș fi ipocrită să spun că nu-mi doresc să las o urmă. Îmi
doresc! Cred însă că, pentru asta trebuie să muncesc mai mult și să fac mai
mult. La mine a existat și există mereu o problemă: neîncrederea în
propriile-mi forțe! E un demon cu care mă lupt în fiecare zi”.

           Poezia o
poţi simţi şi cunoaşte în multe feluri, însă ea este un simbol şi o valoare
neştirbită. Deşi au avut loc multe schimbări în domeniul literar de-a lungul
timpului, Ioana Burghel dezvăluie faptul că poezia adevărată va rămâne mereu
cea care denotă originalitate şi  în care
sensibilitatea se împleteşte cu profunzimea. 

          “Ooo, multe
s-au schimbat! Lumea s-a schimbat. După mine, poezia, dincolo de curentele
literare, nu e o modă! Și din modă alegi haina care ți se potrivește. Forma în
sine s-a schimbat! Sunt conștientă de faptul că, nu mai poți rima ,,mere” cu ,,pere”,
că, din aceleași cuvinte trebuie să construiești altceva, ceva ce nu a mai fost
spus înaintea ta, însă, trebuie să o faci cu mare grijă. Nu-mi place
poezia care se dezbracă până la vulgar, chiar dacă cei care scriu astfel, vin
și spun că face parte din cotitian, că ne definește. Nu, nu face parte, nici nu
ne definește și nici nu trebuie să o facă! Poezia, arta, literatura, tot ceea
ce ține de zona aceasta, au menirea să educe. Așa a fost mereu! Dacă folosești
cuvinte sau expresii vulgare, trebuie să fii foarte priceput la asta, să știi
exact unde și când să te oprești, cât să dezvelești, astfel încât să lași loc
și imaginației, altfel nu te deosebești cu nimic de bețivul de la cârciumă care
înjură și scuipă la orice pas, nu te deosebești cu nimic de căruțaș, sau cocalar
(tot e la modă cuvântul ăsta ). E greu , spunea cineva, să scrii poezie! Și
avea dreptate! E greu să scrii orice. E o mare, mare responsabilitate. Plecând
de la tine cuvântul, el trebuie să vibreze undeva, să atingă o coardă și să
prindă o rădăcină. Prea multă încriptare și prea mult vulgar, nu vor face asta
niciodată! Omul are nevoie de visare, de speranță, de înțelegere, de
frumos.  Vede destulă mizerie în jurul
său ca să o mai și citească. Sunt păreri personale pe care mi le asum. Dacă nu
vom înțelege asta și peste o mie de ani cititorul se va întoarce tot la Eminescu, Blaga, Coșbuc, Arghezi,
Alecsandri, Minulescu, etc și, oricât am forța acum nota ca să fim în
atenția cuiva, nu vom lăsa decât o urmă în nisip”.

“Eu mi-am cules tristețea de pe drumuri
și-am înnoptat adeseori cu ea.
Umblau nebunii săgetând cuvinte
și scut am vrut să fiu cu viața mea.

Mi s-a lungit și umbra însetată
de apa lor cu cerul răsturnat
și sap de-atunci în fiecare piatră
cu disperare de înfometat.

Sfidând ades durerea și lumina
corăbier pe ape fără țărm
neantul îmi frământă rădăcina
cu nopțile adânci și cu nesomn”. ( Ape fără ţărm, Ioana Burghel )

Material realizat de Alexandra Mihalache