Actul suicidar în literatura română interbelică. Încornoraţi sau bântuiţi de himere - de Mihalache Gabriela
Actul
suicidar în literatura română interbelică. Încornoraţi sau bântuiţi de himere
Personajele masculine cunosc şi ele
gustul amar al trădării, dar în anumite cazuri, dialectica sufletească a
geloziei este alimentată de convingerea că adulterul este consecinţa
inevitabilă a oricărei căsnicii şi că femeia nu se poate sustrage unui dat
ontologic, glasului ispititor al şarpelui biblic, idei valorificate literar de
scriitori precum Ury Benador şi Gib Mihăescu. Personajele iniţiază experienţe
ale cunoaşterii, pe care le trăiesc febril şi aparent hamletian, dar în
realitate sunt hipersusceptibili, conduşi de un demon al incertitudinii care
distruge orice emoţie spontană, victimele unor ideaţii delirante ce acţionează,
asemenea unei avalanşe, prin sumaţie. Convins că “nu există femeie,
cât de fericit măritată, care să nu aibă un <> în care a îngropat bărbatul visurilor sale”[1],
compozitorul Ludwig Holdengraeber din romanul scris la persoana I, Subiect
banal, îşi supune soţia unui experiment riscant, aducând în casă un fost
coleg de şcoală, Petre Ivănescu. Excesiv de analitic şi torturându-şi soţia cu
întrebări inchizitoriale, personajul respinge diagnosticul de gelozie
patologică, preferând „luciditatea cu care îi demonstram fatalitatea
încornorării"[2].
Ajuns în sanatoriu în urma unei căderi nervoase, după ce practic îşi sileşte
soţia să-l înşele şi conştientizând tardiv
inutilitatea demersului, personajul se spânzură. Nereclamat de nimeni,
cadavrul va fi predat Facultăţii de Medicină pentru disecţie, final ce
sugerează, printre altele, alienarea ca o consecinţă inevitabilă a structurilor
obsesionale.
În piesa Pavilionul
cu umbre de Gib Mihăescu, premiată de Asociaţia Criticilor Dramatici în
1926, identificăm acelaşi erou-victimă a
tiraniei propriei construcţii mentale, eşecul nefiind provocat de un
dezechilibru la nivelul implicării afective a celor doi parteneri, ci de un mod
falacios de raportare relaţională.Cinicul Geo o iniţiază pe Liana, promisă lui
Marius, în taina aventurii extraconjugale, convins şi el de structura
predispoziţională a femeii, dar, printr-un nefericit concurs de împrejurări, va
deveni el însuşi soţul acesteia, trăind teama împlinirii propriului tipar
erotic propăvăduit. Convins că este înşelat, Geo se împuşcă în pavilion, spaţiu
metaforic al relaţiilor ilicite şi al pulsiunilor erotice. Dacă în cazul prozei
analitice a lui Ury Benador, contradicţiile interioare sunt detaliat redate, în
piesa lui Gib Mihăescu psihologia sumară, modul artificios de înlănţuire a
scenelor şi tehnica facilă a răsturnărilor de situaţie conduc la un final forţat şi
melodramatic.
Tipul soţului
încornorat care-şi pune capăt zilelor este ilustrat şi prin intermediul lui
George Radu Şerban, avocat cu teza de doctorat răsunătoare la Paris, care-şi
supune soţia, numită Donna Alba după modelul renascentist, la o viaţă retrasă
din cauza geloziei şi a suspiciunilor. Lucid şi calculat în plan profesional,
dar tiranic în viaţa conjugală tocmai pentru a o apăra pe donna visurilor sale,
Georges Radu Şerban se sinucide, înfrânt de rivalii în dragoste, când
realizează că femeia nu l-a iubit niciodată cu adevărat.
Eroii lui Gib Mihăescu
sunt uneori victimele unor fantasme tentaculare ce le absoarbe întreaga
energie, aventurieri incorigibili mânaţi de viziuni don-quijotesti, iar
sinuciderea accentuează neputinţa desprinderii şi contradicţia insurmontabilă
dintre interior şi exterior. Un astfel de vânător de himere
este Andrei Lazăr din Braţul Andromedei, preocupat până în pragul
nebuniei de construirea unui perpetuum mobile, adică un aparat care generează
energie în permanenţă fără intervenţie din exterior. El reprezintă omul unei
singure pasiuni, ceea ce unii autori numesc un “unidimensional”[3] fiindcă valorizează
oamenii şi întâmplările doar în măsura în care satisfac scopul propus. Într-un
oraş de provincie cu ambiţii mărunte, acest personaj excentric şi timid, ale
cărui reacţii frizează patologicul, profesor de astronomie la un liceu local,
se îndrăgosteşte de cea mai frumoasă femeie, inaccesibila Zina Cornoiu, măritată cu un bărbat influent.
Obsesia erotică nesatisfăcută, atât de frecventă în literatura lui Gib
Mihăescu, nu constituie însă cauza sinuciderii, deşi Zina Cornoiu va fi văzută în compania altui
amant şi aparent acest lucru declanşează hotărârea de a-şi pune capăt vieţii. Ultimele gânduri ale personajului masculin
sunt centrate exclusiv pe himera de fier, adică pe stăruinţa inutilă de a căuta
lucruri imposibile. Mircea Vulcănescu susţinea, de altfel, în studiul său
despre specificul românesc “că o statistică arată că numărul cel mai mare de
căutători ai perpetuumului mobil era dat odinioară de români – şi căutarea
perpetuumului mobil este una din pildele notorii de căutare a imposibilului
practic”.[4] În realitate, atracţia
pentru cea mai dorită femeie din oraş nu contracarează pasiunea implacabilă
pentru construirea aparatului, ci o potenţează şi i se subordonează, femeia
reprezentând o ipostază în plan erotic a idealului intangibil. Personajul se va
sinucide aruncându-se sub roţile trenului, o altă maşinărie în mişcare, dar
semnificând realitatea prozaică şi limitată, când realizează că nu ar putea
duce niciodată o viaţă normală.
În lumea mahalalei, dragostea nu se
rezumă la satisfacerea instinctelor şi nu este doar un premiu pentru supremaţia
stradală, ci şi o modalitate de a depăşi condiţia animalică şi de a da sens
unei vieţi chinuite şi pline de privaţiuni materiale. Bărbaţii sinucigaşi
trădaţi de femeia iubită sunt, de obicei, firi hipersensibile şi blânde, prin
contrast cu mediul din care fac parte, dar al căror act radical este cu atât
mai violent cu cât masculinitatea le este sistematic denigrată. Cârpaciul rus
Ivan, din romanul Sfânta mare neruşinare de G.M.Zamfirescu, trăieşte
iluzia că ar putea să-şi găsească fericirea alături de grecoaica Maro, după
ce-şi risipise entuziasmul în elanuri revoluţionare. Femeia, suflet sălbatic şi
excesiv de senzuală, îl părăseşte însă pentru a trăi în cadrul unui promiscuu menaje a trois,
alături de un soţ violent şi de un ibovnic mult mai tânăr, Nedu. Focul care
mistuie căsuţa din scânduri şi trupurile celor doi, aprins intenţiont de Ivan,
sugerează purificarea simţurilor. Kovaci, din romanul Periferie de
Constantin Barcaroiu, este bătut şi înşelat de soţie chiar cu propria-i calfă,
până când decide într-un moment de răbufnire orgolioasă să le spargă amândurora
capetele cu un ciocan. Măcinat de remuşcări şi torturat de păcatul omorului, se
spânzură chiar de crucea lui Christos, după un monolog interior
umanisto-mistic, în care îşi înţelege tardiv soţia. Compasiunea făţişă pe care
cei doi autori o manifestă faţă de mahalaua săracilor, în care relaţiile
înseamnă de multe ori împreunări facilitate de consumul de alcool, şi tendinţa
de a releva substratul de umanitate, fac din actul suicidar o reflectare a
eşecului oricărei tentative de înnobilare prin iubire.
În
piesa Vreau să trăiesc de Claudia Milian, sinuciderea este expresia
nobleţei sufleteşti a soţului, în spiritul literaturii ruse, fiindcă
personajul, înşelat de soţie chiar cu propriul fiu, îşi deghizează moartea
voluntară sub aparenţa unei boli fatale. Personajul dizolvă o imensă cantitate
de veronal în paharul pe care urma să i-l ofere chiar soţia fără să ştie, dar
gestul este oprit violent de cumnatul său, pus la curent cu intenţia acestuia.
Piesa are puternice accente de
melodramă, departe de tensiunea
conflictului din Fedra, reliefând drama soţului blând şi superior, a cărui
soţie îl trădează fără scrupule cu propriul fiu, bolnăvicios şi plin de
capricii, aflat mai degrabă în căutarea unei mame.
Niciun comentariu:
Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.