Ape Învolburate - de Marius Crăciun

Scriu cu mâinile murdare din trecutul ce mă apasă

Mii de oameni mă privesc de parcă mă cunosc

Şi totuşi sub piele se ascunde un mozaic ce nu mă lasă

Când o să renasc, îngerul meu se va mira, nici eu nu-l cunosc

Sănătatea e lucrul pe care nu l-am întâlnit

Cu tălpile goale ai călcat sufletul

Când noaptea apasă peste pleoape să ştii că am murit

Pe la mormânt să-mi treci şi să uzi al nostru nufăr

Griji meschine, deocheate de credinţă

O balanţă în neconcordanţă cu realitatea şi speranţă

Şi toate-s vechi cum le-a lăsat inima noastră

Amintirile mă omoară, aştept liniştea şi eternitatea

Vă văd cum rupeţi ultimele mele flori udate cu lacrimi

Şi puţini mă cunosc, tu ai fost echilibrul din furtună vieţii

Ultimul trandafir din suflet se apăra cu spini

Când zorii se revărsă peste cavou, tu să mă uzi cu lacrimi

E toată vâlvă în zadar

Şi ultima suflare peste inimi ce n-o să mai bată

E timpul ce trece şi nu acoperă acest calvar

E tristul poet ce a fost odată ca niciodată

Orice vis vechi de mi s-ar împlini

Şi poate o să-ţi fiu mereu aproape

Pe câmp, în zare o poartă deschisă şi am tălpile pline de spini

Doi paşi şi murim amândoi în ape învolburate