Cum a-nceput restul vieţii? - de Mirela Virban

Cum a-nceput
restul vieţii?

Sună ceasul. Întinde mâna şi îl opreşte. Se ridică uşor,
cu mişcări mecanice din pat, nu vrea să-şi deranjeze colegele de cameră. Merge
la baie şi se spală pe faţă cu apă rece. Se uită în oglindă şi nu se recunoaşte,
e palidă, are cearcăne. Se întoarce în camera, se îmbracă şi îşi ia ghiozdanul.

Iese pe uşa căminului când afară e încă întuneric, abia
acum ar trebui să se lumineze. Merge uşor până la staţia de autobuz. O ploaie
măruntă cade insistent, nu e frig, un vânt călduţ îndulceşte atmosfera.
Autobuzul soseşte, urcă şi vrea să se aşeze pe un scaun, simte că picioarele o
lasă, dar cineva i-o ia înainte. O băbuţă mai fâşneaţă care a observat locul
mai devreme. Se aşează lângă fereastră, îşi scoate telefonul şi îşi pune
căştile în urechi. Muzica acoperă agitaţia din autobuz. When I fiind myself in time of trouble, Mother Mary comes to me
/Speaking words of wisdom, let it be… Are destul de mers. 331 face 40 de
minute până la Piaţa Romană, de acolo mai trebuie să ia şi 381 două staţii. Se
uită pe geam cum plouă. Îi place ploaia, e aşa… te curăţă.

Îşi aduce aminte că are de printat primul capitol din
licenţă, la 14:00 se întâlneşte cu profesorul coordonator, şi coboară la Piaţa
Presei. Printează şi se întoarce în staţie să aştepte iar autobuzul. Ploaia se
transformă în lapoviţă. În dreapta ei, un domn şi o doamnă se poartă ca doi
adolescenţi.  El are verighetă pe deget,
ea nu.

După 15 minute de aşteptare vine alt 331. Se urcă şi de
data asta găseşte un loc liber. Se lasă dusă de autobuz, contorizează numărul
staţiilor şi îşi frâmăntă mâinile în poală. Are emoţii, vrea să ajungă, dar
parcă vrea ca drumul să ţină o eternitate. După 30 de minute de mers cu autobuzul
ajunge la Piaţa Romană. E atât de linişte că îşi aude paşii pe trotuar sau
poate e mai conştientă de propriul trup. Vremea îi dă stări ciudate uneori.
Calcă hotărât. Se opreşte la covrigărie şi îşi cumpără un covrig cu ciocolată,
e preferatul ei, o face să se simtă mai bine.

Ajunge la semafor, se face imediat verde, lapoviţa se
transformă în zăpadă. Traversează şi ajunge la staţia autobuzului 381. Îşi
mănâncă liniştită covrigul şi se gândeşte la întâlnirea de după amiază cu
profesorul. În scurt timp vine autobuzul. Ca de obicei, inghesuială, încearcă
să prindă un loc, dar nu reuşeşte. Nu-i nimic, îl aşteaptă pe următorul, e prea
mult de mers pe jos până acolo. Uite că ajunge un alt 381.

Coboară la Piaţa Sfântul Gheorghe. Mai merge puţin pe jos
şi ajunge. Intră îngălbenită de spaimă. Cabinetul numărul 8.

-         
A venit domnişoara
programată pentru chiuretaj! Hai, intră, intră!

Uşa cabinetului se trânteşte şi se lasă o linişte
mormântală. Iese după 30 de minute.

O întreb neliniştit:

-         
Ai făcut-o?

-         
Nu.

Zâmbesc şi o îmbrăţişez.