Starea timpului prezent

Starea timpului prezent

            Timpul petrecut în copilărie, iarna în aer liber, era cu mult mai scurt decât în celelalte anotimpuri. La poala muntelui și-n marginea pădurii, după lăsarea înturnericul eram strânși ca și cu arcanul, forțat. Bușteni, un orășel de munte, până în '87. Circulația restricționată, iar traficul pe străzile acelea mărginașe, inexistent; dar Mamaie se simțea mai liniștită, ştiindu-mă în casă decât pe sanie. Cine-a trăit timpurile acelea își aduce aminte că oferta tv era și ea limitată: programul începea la ora 8 seara și ținea doar 2 ore. Așa că ne făceam singure divertisment, în bucătărie. Un loc mic, cam de 3 pe 3, dar suficient cât să intre-o sobă Vesta, un dulap din cele cu vitrină, o ladă cu lemne, un pat și-o masă. Jucam rummy sau cărți până "ne furau nemții" cum spunea ea când ni se făcea somn. Împreună cu noi stătea mereu o voce de la radio: teatru radiofonic, emisiuni de orice fel sau știri. Despre ce se vorbea nu-mi amintesc mai multe decât că era cu producții la hectar.  Doar la auzul unora, Mamaie reacționa:

            - În Biblie așa scrie: că va veni o vreme când oamenii n-or să se mai înțeleagă unii cu alții! Atunci va fi sfârșitul lumii!

            În zilele noastre, cu atâtea tragedii la activul omenirii, sună apocaliptic. Nu am o teorie despre sfârșitul lumii, de fapt nu m-am gândit niciodată la așa ceva; mi s-a părut prea abstract ca să-mi fac o grija din asta. Spre rușinea mea n-am citit nici Biblia până acum, deși cred c-ar fi trebuit s-o fac măcar pentru culturală generală. Cu atât mai puțin atunci, ce putea înțelege un copil din predicțiile ei? Poate nici ea nu știa exact lace se referă. Le luam ca pe niște adevăruri de necontestat, doar cei din jur o tratau cu respect, ca pe un fel de guru neînscăunat. Timpul a trecut și eu mi-am adus aminte tot mai des de vorbele ei despre mersul lumii; ca de multe altele, de altfel.

Nici până-n ziua de azi nu mi-am clarificat noțiunea de "sfârșit al lumii", nu știu ce semne-ar trebui să fie și ce-ntorsătură ar lua lucrurile. Ce se întâmplă însă-n ultimii ani, șirul tragediilor ce traversează vieți în colțuri ale globului, îmi sun-a rău! Ca individ, după ce treci printr-o dramă și privești în urmă, încerci să-ți explici cum ai fi putut evita și parcă asta te mai alină. Speri că ți-ai învățat lecția și-ntr-o situație similară vei ști ce ai de făcut. Nu face durerea mai ușoară, dar speranța îți dă o perspectivă. Însă când tragedia-i colectivă ...... rațiunea lucrurilor dispare, durerea devine fără limite, imposibil de suportat! Realizăm că, de fapt, nu avem niciun control asupra a nimic și oricând, cineva poate decide asupra noastră irevocabil!

            Atentatele ce au loc de când s-a dat startul negru-n lume, ororile știute și neștiute în numele-a diverse cauze, îmi par începutul unui sfârșit. Nu știu dac-al omenirii, dar umanitatea sigur e-n cădere liberă! Mai presus de religii, credințe și alte motive fabricate!

Recunosc că, oricât de sensibilă sunt, n-am suferit niciodată de empatie acută. M-au impresionat evenimente triste, drame, oriunde s-au petrecut, dar nu mi-au dat viața peste cap. Dar citind știrea cu moartea umblând în Paris, m-am simțit copleșită! Știam că lucurile sunt trecătoare-n viață; am înțeles asta bine cu accidentul de mașină ce l-am avut: eram pe trecerea de pietoni când a intrat în mine din plin și m-a aruncat 7 m. Am fost apoi nevoită să-nvăț din nou să merg, exact ca-n filme, ținându-mă de 2 bare paralele, coordonându-mi picioarele. Oricât de grea a fost recuperarea, mi-am zis chiar în acele clipe că, totuși, am fost norocoasă. Am avut șansa de-a fi întreagă și-a merge din nou ! Fizica nu mi-a plăcut niciodată, așa că n-am înțeles nimic din forțe de frecare și alte fenomene, oricât de aplicate le explica profu' ; cu atât mai puțin din teoria relativității. Am început însă s-o-pătrund cu prilejul accidentului. Acum poți să fii, în câteva secunde nu! Așa, pur și simplu, ieșind de la sala de fitness, mergând la un concert sau la un meci, cineva pe care nu-l cunoști și cu care n-ai avut niciodată vreo legătură, îți poate schimba viața definitiv! Azi am trăit revelația tuturor orelor de fizică din liceu: am înțeles teoria relativității dintr-o știre!

            M-a copleșit o neputință: viața este fragilă! Trăim și suntem, mâine nu se poate ști! Cred doar că toată durerea asta-a omenirii, ar trebui să aibă și un alt efect asupra noastră: să ne-ngrijim mai mult de calitatea vieții!  Pornind de la gândurile cărora le facem loc în minte, orgoliile mărunte pentru care ducem lupte inutile, până la gesturile simple, pe care le facem tot mai rar pentru plăcerea gestului, făr-a aștepta o recompensă. Văd pe afişele sau în reclame, oameni în diverse contexte, înconjuraţi de prieteni, amici, rude şi toţi râd, se simt bine. În realitate, puţini sunt cei care mai trăiesc cu bucurie şi satisfacţie, aşa cum trăiam în studenţie, întâlnirea la o bere sau revederea cu un prieten. În ritmul ăsta alert cu care rulăm zilnic, ne-am obişnuit cu cei dragi, să ne facă parte din viaţă, de parcă ni se cuvin. Orice-ar fi, sunt acolo! Trăim atât de pe fugă, că de multe ori, în Bucureşti, pe stradă,  îmi vine să-i opresc pe oameni şi intreb:

           

            - Nu vă supăraţi, către-ncotro vă grăbiţi aşa tare? Aţi aflat vestea că trăiţi?

            Un eveniment tragic ne clatină dintr-o dată universul, are efect de vanish asupra multor certitudini. Realizăm că-n fapt nu suntem bine ancorați, ci total descoperiţi. La inventarul de moment apar doar oameni, locuri, stări, amintirea când am făcut bine şi ni s-a făcut, când am simţit compasiune şi-am ajutat, când am zâmbit şi înţeles pe cineva, când am lăsat de la noi ca să fie bine, regretul că n-am făcut sau spus ceva. În esență, totul se reduce la o singură valoare: a zilelor care-au trecut și-a celor care vor veni. Să ne întoarcem, zic, la propriile vieți! Să le facem o recenzie și să-ne-oprim din a le mai trăi oricum! Să le facem să conteze cu prezența celor dragi, cu bucurii simple şi mărunte, cu recunoștință şi compasiune, cu sufletul liber și mintea deschisă! Să le umplem cu orice altceva ne-ar face existența o amintire de neuitat!

de Mazilu Maria