ÎNȚELEPCIUNE - de Zagavei Emilia-Paula

	ÎNȚELEPCIUNE

 

M-am trezit întrebându-mă ce este viața. M-am trezit privind soarele și nu am simțit nici un licăr de bucurie. Am închis ochii și mi-am revăzut urâțeniile și frumusețile zilelor trecute, iar sufletul a capitulat în fața suferinței. Fără să vreau lacrimile au pus stăpânire pe ochii mei și au început să se rostogolească pe obrajii obosiți de atâta durere, căutând răspunsuri imposibile. Am încercat să le înșir pe firul vieții și mi-am împletit un colier de diamante străvezii. Fiecare avea o poveste dureros de mișcătoare, fiecare era o părticică din mine. M-a zguduit perfecțiunea naivă și fragedă a suferinței. Am cules toată roua vieții și mi-am spălat trupul istovit de boli, sperând că acestea se vor risipi.

Sunt un fulg de nea ce se topește încet, încet și se transformă în lacrima ce sărută obrazul destinului.... Un zâmbet stingher ce-și caută liniștea printre muritori, un suflet naiv ce s-a rătăcit în labirintul necunoașterii....O inimă îngenunchiată de prea multe ori de nepăsare și indiferență..... Un vis pierdut undeva în trecut, o dorință obraznică uitată pe un peron al unei gări părăsite.

Merg printre amintiri, de-a lungul vârstelor, speranța fiindu-mi călăuză statornică.Cu ea am învățat scăderea și împărțirea necazurilor, adunarea și înmulțirea zilelor frumoase, iar mai târziu alfabetul dragostei, lecțiile de supraviețuire, de înțelepciune, de bunătate, de dragoste și ură în fața cărora rămânem muți. Lecții care ne ridică sau ne coboară, fiecare încărcată de misterul ei. Ne promitem adesea că nu vom mai greși, că vom fi mai buni, mai drăgăstoși, mai iertători, mai perseverenți. Trăim clipa, trăim povestea miraculoasei existențe, luptăm cu morile de vânt, luptăm cu prejudecățile, luptăm cu noi înșine, luptăm cu bolile ce mușcă cu lăcomie din trupurile noastre slăbite de dureri și greutăți.

Uneori învingem,dar prețul biruinței e prea mare.Uneori pierdem și ne prăbușim în abisul vieții. E omenesc....asta înseamnă a trăi. Condiția este să trăim frumos, să mulțumim celor ce ne acceptă cu toate greșelile noastre, celor ce ne iubesc necondiționat.

Iubește, râzi, danseazăpe scena vieții, încarcă-te de lumină și de iubire, trăiește cu speranța de mai bine și impune-ți fericirea până când o vei găsi fără efort, când va veni de la sine, ca o parte din existențata.

Rămâi o poveste nemuritoare în sufletele tuturor.Ești la fel de frumos ca dragostea pe care o dăruiești și ești la fel de înțelept precum tăcerea pe care o lași în urmă atunci când vorbele nu contează.

Ai puterea să te reîntorci oricând la frumusețea copilăriei, la visele inocente și mărețe,la prieteniile pure ce se legau în joaca fără de sfărșit, la elanul și fericirea cu care ridicam oameni de zăpadă, la ridicarea orașului fermecat din tarabele pieții. De ce adulți fiind pierdem toate aceste bucurii și alunecăm în prăpastianefericirii? Unde rătăcim inocența jocului și puterea visului?

Zâmbește, fii fericit și mulțumește vieții că exiști. Viața e grea dar e și frumoasă. Bucură-te de soare, de lună și de stele. Împletește-ti speranțele în coliere multicolore și nu le lăsa la întâmplare să se prăfuiască. Crează-ți vise și idealuri... apoi luptă să le transformi în realități.

Iubește-te și alintă-te, privește-te în oglindă și-ți transformă chipul în cel mai apropiat prieten, fii sigur că nu te va trăda niciodată. Croșetează amintiri și bucură-te de misterul lor. Lasă deoparte răutățile lumii și păstrează-ți puritatea sufletului.

Nu te supăra niciodată pe viață, va veni timpul când o vei ruga să-ți mai lase secunde. Nu dușmăni pe nimeni, nu se merită să-ți otrăvești frumosul suflet. Îndepărtează oamenii egoiști și fățarnici și trăiește pentru tine. Ura nu te ajută cu nimic, ura te îmbolnăvește și te transformă în sclavul ei. Nu permite acest lucru. Învață să ierți, învață să ignori răutățile lumii,  lasă inima să iubească pentru a nu îmbătrâni.

 Vine un timp când vrei să faci pace cu tine, când încetezi să mai alergi după trenul viselor și rămâi pe peronul nins de realitate al vieții. Atunci te regăsești tu, cel care ești cu adevărat. Tu, cel plin de griji și întrebări la care cu greu găsești răspuns.Tu, dezorientat și secătuit de tristețe.Tu,irascibil și încărcat de prejudecăți. Tu, mereu nervos și pus pe ceartă. Tu, cel care ai uitat să iubești și să te iubești. Tu, cu sufletul încrâncenat de durere și dezamăgiri, Nu-ți place ce regăsești, nu te iubești nici tu așa, nu poți accepta această transformare a ta.

Ce s-a întâmplat? Unde ești tu, adevăratul tu? Unde te-ai rătăcit în poveste? Unde ai greșit drumul? Unde și cine ți-a frânt visele și te-a transformat în străinul de astăzi?

Ce ai făcut cu viața ta? Când ai pierdut acordurile viorilor din simfonia fericirii? Când ai fost ultima dată fericit? Cum ai lăsat viața ta să alunece pe panta dezastrului?

Sufletul îți plânge, lacrimi fierbinți arzând inima. Crivățul tristeții acoperă pajiștile arse de seceta viselor. De când nu ai mai visat? Ești îngenunchiat de neputința ta care a dus la acest dezastru. Plângi hohotind până când ochii își golesc rafturile de lacrimi. Încerci să te regăsești, să vezi dacă mai poți repara globul de smarald al vieții. Așa nu se mai poate…. până aici….GATA.

În tine încep războaie crunte, ai mult de luptat, ai multe de îndurat, ai multe de trăit. Grăbește-te, viața e scurtă, adună ce mai poți din ea și începe să refaci colierul rupt al vieții, punând pe ața destinului perlele speranței, iubirii, fericirii, bunătății, înțelepciunii. Dar nu uita de miracolul visului. Visează, făurește romane de înțelepciune și trăiește fiecare capitol intens și profund. Învață din greșeli și nu le repeta.

Iubește-te, prețuiește-te, alintă-te, dar nu suferi.

Urcă în trenul speranței și regăsește tot ce ai pierdut. Nu amâna. Mâine s-ar putea să fie prea târziu.