Gânduri - de Grosu Mădălina

       A fost o plimbare frumoasă, neaşteptat de rece având în vedere că cerul era încă senin când am plecat de acasă, nu mă aşteptam ca vremea să fie la fel de schimbătoare ca şi mine. Fără să ştiu însă, universul a complotat în favoarea mea, poate vântul rece apăsându-mi insistent în orbite m-a făcut să văd cu ochii închişi o posibilitate pe care poate că am atins-o slab în alte minute în aşteptarea somnului, dar niciodată atât de complet.
Pe când aşteptam să se fiarbă apa pentru cea de-a doua cafea de astăzi, mă gândeam la discuţia pe care am avut-o cu un prieten, reevaluându-mi răspunsurile şi deodată, am găsit ceva mai logic, mai  firesc şi, în acelaşi timp, mai confuz.
   
    Nu mai ţin minte exact întrebarea, cert este că era legată de Dumnezeu, în încercarea mea prostească de a-mi imagina cum stau lucrurile şi cum suntem noi în raport cu universul în care ne aflăm, mi-a trecut prin minte ideea unui Dumnezeu cu un uter în pântec în care ne aflăm cu toţii ca nişte gemeni dizigoţi în mare parte, nişte fetuşi care se hrănesc, respiră, gândesc prin părintele lor absolut, printr-o placentă extraordinar de permeabilă şi, în acelaşi timp, extraordinar de selectivă.
       Şi al doilea lucru care mi-a venit în minte a fost legat de univers, aşa cum îl vedem noi, ce ar fi el de fapt, ce organe ar sălăşlui, ce glande pe care noi le-am vedea ca planete ar fi acolo să ne ajute să creştem, să ne deschidem ochii şi mintea şi ne-ar da toate cele trebuitoare să ne construim case, familii, să ne pavăm străzi, să creştem copaci sub care să medităm?
      Dar nu suntem întotdeauna iubitori, calmi, nu toţi vrem familii, case, copaci; care ar fi motivul pentru care unii oameni ar fi privaţi de iubire, un dezechilibru...hormonal, nutriţional al „Tatălui cu uter”? Este El un părinte care încearcă tot posibilul pentru copiii Lui şi, totuşi, imperfect? Aş prefera să nu cred asta pentru că ar lăsa loc de teamă, prefer să cred că există cineva care deţine controlul absolut.
              Da, asta ar însemna că toată viaţa noastră pe „Pământ” ar fi doar viaţa noastră fetală şi ne-ar face să privim „moartea” doar ca pe o naştere, ne-am lepăda de corpul nostru fizic pe care l-am putea echivala cu amniosul şi ne-am trezi din „somn”, atunci doar corpurile noastre astrale ne vor reprezenta şi conştiinţa noastră ar fi la un nivel mult mai ridicat.