a plecat, s-a întors şi iar a plecat - de Justin Dumitru

a plecat, s-a întors şi iar a plecat

venea de două ori pe săptămână şi vorbeam

despre orice nu aveau alţii timp să privească

sau răbdare de a privi

lucrurile mici peste care s-au presărat gunoaiele

unei lumi noi, ale unui oraş şantier, în care

speranţele put a gudron şi ciment. şi tot ce se

construieşte se dărâmă, pentru că plouă şi

când nu plouă ies câinii bombastici în lese de

promisiuni şi se pişă voioşi pe tot ce e proaspăt.

şi vorbeam şi vorbeam şi totul suna atât de patetic.

dialogurile astea formale, inteligenţa discursului,

când totul capătă orgoliu şi simţi hipnoza cum

contractă pupilele minţii, îţi vine să strigi:

,,despre ce dracu’ vorbim?”

venea de două ori pe săptămână şi o aşteptam extaziat.                                     îmi era atât de familiară şi îmi plăcea să cred că

mă aştept pe mine. să mă întreb şi să-mi răspund când

alţii ezită să o facă. avea 21 de ani, un chip descris

cu greu în nopţile de răzvrătire sentimentală, în care

îmi povestea de părinţii ei dispăruţi prematur,

de evacuarea din lumea copilăriei şi serile petrecute

în lumina unui felinar de lângă centrul de plasament.

cum spunea ea: ,,privirea în gol lângă felinar, timpul

mestecat la lumina neşansei.”

poţi consuma suferinţa iresponsabil de la treizeci de ani

sau chiar de la optişpe şi la cincizeci să te îndopi cu

medicamentaţii garnisite cu aşteptări miraculoase şi să

nu mai ştii ce e boala şi să refuzi boala cu aceleaşi nazuri

de copil care nu vrea să guste din nutrimentele sănătoase.

,,generaţia noastră va da morţii frumuseţea ei şi cele mai

bătrâne vise” i-am spus.

,,nu spune asta. nu suntem înfrânţi, doar scurtcircuitaţi

de la ceea ce se numeşte ritm progresiv şi creştere susţinută.”

şi-a frământat mâinile şi a privit în gol.

,,ce creştere susţinută?! nu am văzut pe nimeni care să

sprijine ceea ce dă generaţia asta. depinde de voi, ne strigă

cei care se declară mulţumiţi de poziţie socială şi de statut.”

,,ipocriţi!” a strigat cu fermitate.

tu pentru cine scrii de fapt? eu n-aş cumpăra poezie, iartă-mă!”
,,nici nu ai de ce să o faci. chiar dacă sunt un poet prost

sau nici atât. sper ca cei care mi-au scris versurile în gară,

pe zidurile din centrul ploieştiului, să le fii înţeles.”

a tăcut şi a deschis geamul de la balcon şi a fumat ce mai

rămăsese din pachet. fuma mult şi o simţeam slăbită şi încâlcită

în ultimele fracturi memoriale. s-a aşezat din nou şi am

reluat, în aerul molcom, arta naivă a considerentelor.

ce fabulos speculăm când nu avem încredere în nimeni şi în nimic.

suntem două fructe care ne devorăm reciproc şi aşteptăm să ne

putrezească într-o bună zi miezul himeric.

a plecat, s-a întors şi iar a plecat. un an întreg de

terapie socială nefondată, în lumina artificială a unui bec

atârnat deasupra unei mese, la care de multe ori se strâng

cele mai lucide minţi şi se evaporă în deşertul halucinatoriu

al sfintei aşteptări.

prieteni, amici, rude, străini buimăciţi de erori,

căzuţi în golul dintre cuvinte, stând pentru a nu ştiu câta

oară în faţa cicatricelor colective întrebându-se ce rost are.

ideile lor revoluţionare, nişte salve de foc

consumate rând pe rând

în Bodie.

vă strig, o fericiţilor, să nu uitaţi de noi,

copiii lui rodin – epave gânditoare

din lacrimi şi gunoi.