kratos-vicious-immortalis - de Justin Dumitru

kratos-vicious-immortalis

n-am vrut niciodată să scriu mânat de aversiunea

instinctivă a celor ce ascut între dinţi ţăruşi

de tungsten. după care îi înfig în pământul

uscat şi ne
delimitează truda de făgăduinţe.

dar poezia suferă, ar vrea să ofere mai mult,

nu doar impresii
şi colaje fugitive.

vreau o poezie
reală, strig mâinii acesteia care

scrie cu graţie cuvântul frumos. vreau o
poezie ca un

ghepard reflectat în iazurile sticloase
care adapă culminaţia.

vreau o poezie ca un corn de rinocer
învelit în mătase

fină.
vreau o poezie ca o katană scoasă din teaca raţiunii.

vreau o poezie care să termine totul, să
tragă ultimul glonţ,

să
apese ultimul buton, să detoneze ultimul cuvânt mincinos

de pe limba oficială a discordiei. vreau o poezie ca un cleşte,

să
scoată rând pe rând dinţii
zâmbăreţilor care machiază

amărăciunea şi pledează
nevinovaţi. nu, ăsta nu e
act eroic,

nici replică de duzină, doar un
totem de păreri consimţite,

un gargui din gura căruia curge lavă
şi incendiază paradisul

micilor cântece de adormit copii, lăsate ca o cortină
peste

biciul mlădios
consfinţit pe cei care topesc zăpezile
cu lacrimi.

eu sunt băiatul
obraznic al lui david cerny, care democratizează

de la înălţime cu un jet cald de iubire peste cenuşa naţiunii.

am vise şi toate visele sunt mici
paradisuri care sfărâmă

obeliscul angajamentelor la umbra căruia îşi pecetluiesc buzele

cei născuţi să vorbească. vă
încăpățânați să credeți

că nu pot schimba nimic, dar tăcerea poate distruge un om.

dacă
nu expiri în pulberea de vorbe alte idei, atunci vei aspira

nebunia servită şi vei face implozie.

nu mă
pot retrage în sfera dyson a resemnării
şi să simt

evoluţia
ca pe un foc bengal pe care nu-l vede nimeni.

sau mai rău,
să fiu singurul care mai crede într-un progres.

aduceţi
toţi scepticii la mine şi eu le voi scrie pe frunte un

singur cuvânt. şi voi face din ei
bivoli din care mustesc furia

şi curajul, gata să asedieze cetăţile
pline cu pustule de erori.

n-am vrut niciodată să scriu despre boala care ne macină pe toţi,

despre această râncedă impresie că apatia socială, sindromul genovese,

nu are nici un
remediu. am vrut să scriu doar despre femei şi să

adopt linia
utilitară a oricărui scop. dar nu s-a putut.

mizeria asta de
poezie pe care unii o numesc falnică răzvrătire

adolescentină s-a conturat ca o barieră împotriva vreunei
revolte

sociale. scriu ca
să nu fiu cuprins de somnolenţa abjectă a ruşinii,

care e chiar faţa schimonosită a laşităţii. reprezentaţia publică

a devenit un
carnaval al proştilor, nimeni nu ştie ce se întâmplă,

nimeni nu vede mai
departe de umărul celui din faţa sa.

ruşinea de
expunere publică, de exigenţă la unison a devenit

sinonimă cu lezarea orgoliului.

cândva îmi era
frică să plâng, să nu inund metropola şi provinciile,

acum e inutil, un
potop de lacrimi nu se va dovedi niciodată

a fi ultima
pedeapsă de dinaintea gândurilor bune, nu va fi nici o

reverie cathartică. totul se va îndrepta lent, programatic şi

incontrolabil spre
o groapă epocală a marianelor, ca într-un sfârşit

al speciei şi un
început al alteia, o eră a mizeriilor care salută

absurdă o alta. răul acesta e ca un copil blajin cu dor în privire,

otrăvit în cele din urmă de gustul insidios al puterii.