Colaj de poezii - de Vlad BADRAJAN

CU VOCE STRĂVEZIE

Un suflet de copilărie

Printre frunze-ncet îmbie -

Nu degeaba parcu-i loc de melancolie.

C-afară toamna e târzie,

Că-i ploaia verii argintie,

Că luna îşi coboară printre crengi raza aurie...

Când în verde stă sclipire

Parcul pare-o amintire

În care toţi anii trişti printre frunze-adie.

Deodată simt sufletul buneilor ca o povaţă vie

Ori poate mi-a părut? Poate-i o nălucire?

Poate-aici printre crengi e-a mea copilărie

Şi mă străg-acum cu voce străvezie -

Cine ştie? Cine ştie?

FERESTRE SPRE COPILĂRIE

Eu am trăit în mit, într-o poveste

Cu geamuri spre copilărie -

Hermes - poştaşul, răspundea de veste

Şi-Olimpul meu era pe o câmpie.

Lui Hermes zilnic vecina

Concurenţă cu bârfa-i făcea,

Dar cât Cronos nu era de darnic

Mama oricum timp nu găsea.

Mama era Venus, Esculap, Minerva -

Mai sus de Olimp, mai sus de zei

Era Vesta şi Somnus pentru mine,

Ca Demetra purta pîinea în mîina ei.

Fratelui meu nu-i găsesc zeitate,

Să găsesc un zeu bun este greu,

Dar la sigur nu era Făt-Frumos,

Căci el e numai unul şi el eram eu.

Pe la cinci ani cu Afrodita

Pe pragul casei mere mâncam,

Îşi rupea Cupidon probabil săgeţile,

Dar noi oricum doar aşa ne iubeam.

A întârziat Juno să vină

Şi sosirea i s-a contramandat,

Iar noi cu băieţii eram Ares şi Marte,

Şi lui Apollo arc i-am comandat.

Apollo a promis, dar a dispărut...

Să lupţi fără arme era cam greu -

Înţelegându-ne durerea şi vrând să ne-ajute

Primul arc şi săgeţi ne-a făcut frate’ meu.

Pe urmă încet ne-au părăsit Somnus,

Ares a plecat undeva prin Balcani -

Trebuia să vină Minerva

Şi cifra fericită de 7 ani.

***

Pasărea prin cântul său

L-aduce pe Dumnezeu.

Nici un Paşti, nici o splendoare

Fără păsări cântătoare.

De la noi şi Domnu-nvaţă

Când cu glas de papagal

Repetă fie o povaţă,

Fie-un gând, fie-un scandal.

Vântu-i ca o rugăciune,

Cu aripa prin el mereu

Pasărea cântul îşi spune

Între noi şi Dumnezeu.

ORÂNDUIRE SOCIALĂ

Măiastra orânduire socială

Pune scop, valori împarte -

În faţa faptelor mascate

Ea priveşte cu răceală.

Faţa dacă-n mască-ncape -

Are drept şi socoteală:

Cultură se face şi în şcoală,

Dealul, lunca - tot s-o carte.

Un gândac la bucătărie

Printre farfurii şi frigider se plimbă,

Stând la calorifer mai mult.

De grădină nu mai ştie,

Ţărâna-i drept dispreţ pe limbă

Şi pentru toate astea, tu, lume îi zici - cult.

Veni-va vremea sufletească?

Va fi o altă orânduire?

De nu-s flori - fală şi mândrie -

Iubirea, o să înflorească?

SUNTEM IUBIRE

Eşti şi sunt -

Două vise,

Rodul veşniciei.

Sunt şi eşti -

Doi oameni

Cu suflet îngeresc.

Eram noi -

O viaţă,

Doi bătrâni.

Vom fi noi -

Copiii iubirii

Doi nou-născuţi.

Suntem Iubire

Şi lumea, şi toate

Sunt noi.

O POVESTE DULCE

El a răsturnat un munte,

A întins mîina spre-o stea,

Luă constelaţia de frunte

Şi de stele-o scutura.

- Te rog, lasă-mă în pace,

La oasele mele bătrâne

Astrele de-abia-mi luminează,

Iar tu le zgâlţîi cât te ţine! -

Cât Capricornul nu-i de îndărătnic

Şi cât de stelar ca carne

Chiar şi el se-ngrijorează

Când iubire-ai dă târcoale.

Lăsă stelele în pace

Văzând mai sus absolutul -

Două triunghiuri făcu ochii

Şi porni spre el cu scutul.

A răsturnat chiar şi facebook-ul

Vrând astfel să o găsească,

Dar el recele şi crudul

Alţi oameni i-arătă-n fereastră.

Ce să facă? Ce să facă?! -

Munţii se-apleacă, stelele - se-ascund,

Ea în inimă dă-n floare

Facebook-ui slab, mic şi tăcut.

Dacă-n clipele de tristeţe

Voinicului puterea se iveşte,

El cu inima-nflorită

Doar pe dânsa o zăreşte.

Şi-a găsit-o pân’ la urmă

Căci e mare Internetul,

Dar nu te plimbi cu el sub lună

Şi nici ochi nu are bietul.

Înţelegând amicul nostru

S-anarmat c-o floare,

Neaşteptând seara

Cu ochelari de Soare

A reîntâlnit-o, cu sine însuşi

Purtând o luptă nemiloasă

Şi-a învins frica cea mare

Cu citatul “Eşti frumoasă”.

Lupta nu a fost uşoară

Nici pentru ea, nici pentru el:

Pân-au ajuns în primăvară

Au văzut şi ploi şi ger.

Acum două stele le sunt ochii,

Doi bujori au în obraji,

Iar gîtul plecat între umeri

Aşteaptă puţin curaj.

Iubire, care creşti flori

Şi faci vorba alt’ să sune

Ce te-aduce pe la noi?

Dacă ai tu suflet - spune!

LECŢIE ÎNNAINTE DE EXAMEN

Tac. Au amuţit... Şi gândurile sună -

Eu, ştiu sigur, eu ştiu, eu l-am văzut:

Mai real decât în a apei oglindă de lună

Veni Copilul, care cândva, demult l-am petrecut.

Înnainte visam timpul să-l întorc înnapoi,

Să-i dau o lecţie: “Nu! Nu! Aşa nu face”,

Să-i spun de viitor, să-i dau mîina şi-apoi

Să mă-ntorc în timpul meu şi să-l las în pace.

Dar mulţumesc veciei că nu e pe cerc timpul.

Au mai fost ca mine şi la-nceputuri sorţi,

Căci plecând undeva cu sufletul ori gândul,

Doar în acelaşi înnapoi să te-ntorci nu poţi.

El stătea drept, atent, în faţa mea

Aşteptând lecţia ca un elev de treabă.

Tăcut ne priveam şi privirea era

Ca o piesă veche, un dor mocnind, o dramă.

Şi el a înţeles şi a dispărut.

Ce-o fi înţeles? De ce s-a arătat?...

Peste mare, pe cer plutea Soarele venind -

Eram singur... Dascălul meu, a plecat.

VIAŢA LITERELOR

Literele au viaţa lor

O viaţă bună

Petru că, în primul rând

Stau împreună.

Unde-s mulţi - puterea creşte...

De bate vântul -

Literă cu literă frăţeşte

Fac cuvântul.

Tot au o erarhie -

Sunt mari şi mici,

Dar pe foaie egal aleargă

Ca nişte furnici.

Litera mare, în frunte

Merge general,

Din urmă literele mici

Vin în pas de bal.

Pustie foaia în urma lor

Înfloreşte

Gândul singur, gândul trist

Întinereşte.

Casa literelor încape-n palmă -

Este stiloul,

Pe foaie se plimbă căci

Le cheamă ecoul.

Ecoul gândurilor noastre

De culoare pline.

Gândul cheamă, cheamă, cheamă!

Litera vine.

Ieri pe foaie vă spun sincer

Şi nu-alcătuiesc

O literă mi-a fluturat din mîină

Zicând “Mulţumesc”.

STINGE SOARELE ÎN PARADIS

Peste întuneric se înnalţă stele,

Fiecare zi e cu umbra sa;

Aceleaşi cuvinte - ziua sunt negre,

Iar noaptea albe, pentru-a se vedea.

La început nu era lumină...

Era doar Cuvântul şi Domnu-n Cuvânt

Apoi, dintr-o gafă de ortografie

Primul şarpe a apărut.

El, puterea-şi ia din dimineaţă,

El caută suflete în zori de zi,

În munţii gândirii galerii sapă

Şi munţii, slăbiţi, se pot prăbuşi.

Atunci când veninul în suflet ajunge,

Simţul iubirii se poate stinge -

Doar închizând ochii, spunând rugăciunea,

Omul, îl poate învinge.

Şi omul şi şarpele

Cu-aceeaşi lumină

În zi

Calea pornesc.

Primul caută raza divină,

Al doilea - cuvinte

Care-o strivesc.

Dar oare nu Tu eşti cuvântul Doamne?!

Oare cuvintele nu-n suflet trăiesc?!

Oare şerpii fără lumină

Drumurile noastre mai rătăcesc?!

Stinge Soarele în Paradis

Altfel nu răsare lumina.

Izvorul luminii

Cu grai de sfânt

Vine din cer

Şi nu din pământ.

Izvorul luminii

Cu grai de sfânt

Vine din noi

Şi nu... din pământ.

CÂNTEC DESPRE NESOMN

Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn

Şi succesul real ni se pare;

Nesomn, nesomn - pe pămât e nesomn -

Planeta se mişcă de-abia după Soare.

De-am avea somn - am avea vise,

Visele către frumos păşesc!

Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn...

Azi urmele viselor ne mai sclipesc.

Zile întregi ca la vânătoare

Unii mai caută de urma lor,

Visele s-au ascuns unde ei n-o să caute -

În inimă, în suflet, în interior.

Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn,

Nesomn, nesomn, nesomn.

Şi oamenii muncesc, doar cariera

N-are suflet, rude şi somn,

Ea nici măcar corp nu are -

Are doar zi şi meritul domn.

Oamenii grăbind pe urma zilei

Cu încercări şi noapte cusută,

Se rătăcesc pe alte cărări

Şi propriile vise, câteodată, îşi uită.

Nesomn, nesomn, pe pământ e nesomn,

Nesomn, nesomn, nesomn.

UNDE-I LIBERTATE?

Gândeam că libertate este-tr-un pustiu,

Dar şi-acolo tot nu ai chip de Soare;

Nici în Antarctida nu prea liber eşti

Căci eşti sub cojoace, lume şi fulare.

În bine la fel libertate nu-i -

Orice faptă rea a trădare sună.

Răul, ca binele-i mai liber puţin -

Greşind din când în când cu vreo faptă bună.

La noi în ţară

Libertatea, încă, e cucoană -

Unde eşti libertate? Unde eşti
libertate?

În carte?

LUI VASILE ALECSANDRI

De ce-atât de puţin Poete?

De ce-atât de puţin ai scris -

Trei volume ca trei fete

Care ochilor s-au prins.

Însă coborând lumină

S-au dus cu a zilei Soare

Şi-acum vie amintirea

Mai cere-un vers, mai cere-o foaie.

Trist este Soarele

Când de zi se despărţeşte

Cu Poezia Dumitale

Acelaşi simţ mă copleşeşte.

Îmi şopti atunci Poetul

Din natură şi din nori -

Zburau spre cer două păsări,

Creşteau mândre două flori.

IAR GÂNDU-MI ZBOARĂ ÎN TRECUT

Iar gându-mi zboară în trecut

Printre ani e ca o rază,

Şi-ajungând la început

În prezent se-nfăţişează.

Însă nu stă mult pe gânduri,

Se grăbeşte-n viitor -

Porumbel fără de cârduri,

Porumbel rătăcitor.

Odată întrebat-am gândul -

- Ce rău domină omenirea?

M-a privit în grabă blândul

Trist spunându-mi: “Lăcomia”.

***

Gându-a dat din aripi şi zboară în trecut,

Îl privesc cum pleacă şi paşii îi ascult;

Apoi zvelt se-ntoarce cu pieptul arzător

Fericit mă priveşte, pleacă-n viitor.

-Gândule, ce-ai văzut fiind prin ţări străine -

Trecând horat de mări, de timp şi de gândire?

- De zbori herghelia de cai ce-aleargă veşnicia

În capăt vezi că-i omul, în om vezi lăcomia.

E cum pe zăpadă ai vedea noroi,

Zăpada rătăceşte ca-ntr-un pustiu cu Ploi;

Spre centrul său paşii linia îşi cresc

Până când ultimii fulgi albeaţa îşi topesc.

Lăcomia începe astfel primul război,

După luptă cad peste sânge ploi,

Rămând doar schelete, care strigă şi vorbesc,

Dar vin caii din urmă, în dune le-adâncesc.

Ură, trufie, invidie, mofturi, zgură

Sunt a lăcomiei măşti şi-a ei dreaptă măsură;

Pacea şi bunătatea zice că-s de-a ei parte,

Dar oare asta-i pace, dar oare-i bunătate?

Însă şi-aici lăcomia tot are ce spune,

Întreabă: - Care este rostul tău în lume?!

Este insistentă, răspuns vrea să-i găseşti,

Şi-apoi vrea să convingă că din ea trăieşti.

Vlad
BADRAJAN

Originar
din satul Zăicani, r-nul Râșcani

Student,
anul I la Facultatea de Filosofie şi comunicare a UnAȘM

Blog: http://badrajanv.ucoz.com/

e-mail:
badrajanv@mail.ru