Echinocţiu de toamnă - de Anatol Covali

Nici chiar uitarea n-o să mă aline

când voi cădea sub ultima secure.

Orbecăind în neputinţi obscure

voi alerga şi-atunci, fugind de mine.

Eu, Don Quijotul visurilor pure,

am îmbrăcat mereu armuri străine

şi am crezut că voi putea obţine

victorii-n orice lupte, cât de dure.

Dar soarta crudă mi-a muşcat genunchii,

veninul ei mi-a pârjolit rărunchii

şi-am suferit mereu de-o cruntă sete,

într-un deşert ce s-a numit durere

şi-ntipărit pe ani ca o pecete

de care-ncerc să scap, dar nu mai piere.