Maria Ieva, un poem cu îngeri

Maria
Ieva, un poem cu îngeri

“Adevăratele
poeme evadează
din cuvinte.” (Emily Dickinson)

“Poezia
nu înseamnă a te lăsa pradă emoţiei, ci a scăpa de emoţie; ea nu este expresia
personalităţii, ci o evadare din personalitate.” (T.S Eliot)

Astfel
şi poemele Mariei Ieva reuşesc să evadeze din cuvinte.
Creaţiile sale eliberează emoţii, poeta reuşind să evadeze din propria
personalitate, descriindu-se astfel:

,,m-am
născut între
zodii

în anul
morţii mele

la răscrucea
dintre cer şi pământ

învăţând
să mă tem de ziua

în
care voi vedea goliciunea

oglindită
în umbra unui vis de iubire

am
crescut

din întrebările
răsucite între corzile sufletului

din
durerile care au căutat alinare pe altarul

poeziei

ca o
rugăciune şoptită-

un
ecou risipit în Valea Plângerii”  ( CV
)

 Autoare a trei cărţi de poezii: ,,Alfabetul Mirării”, ,,Poeme cu Îngeri” şi ,,Femeia de la capătul mâinii”, apărute la
editura Absolut, în poezia Mariei
Ieva regăsim locul de întâlnire dintre om şi Dumnezeu, spaţiul în care visul
impregnat cu realitate păşeşte desculţ printre lacrimi, nu pentru a descoperi
metafora, ci pentru a crea cel mai sacru legământ dintre om şi Om. Poezia se
naşte în clipa magică în care poeta se conectează la sinele divin. Fiecare vers
conţine în el amprenta sufletului, ADN-ul iubirii, ca un rug pe care poeta se
arde pe ea însăşi pentru a se putea dărui lumii în forma cea mai pură.

Versurile
vin ca o avalanşă, ca un torent de sentimente peste inima cititorului. Îşi
îmbracă trăirile în cuvinte simple, dar pline de tâlc. A început să scrie
versuri pe la mijlocul anul 2011; pentru ea poezia devenind o a doua
respiraţie. Este o poetă a luminii şi adesea în versuri o găsim înflorind din
emoţii la umbra tăcerilor astrale.

 
Poezia este liantul prin care poeta reuşeşte să ne pătrundă în suflet. “Ca
să pot ajunge la tine, nu am nevoie de aripi, nici de viaţă şi nici de moarte,
am nevoie de iubire”, iată mesajul cu care poeta ne întâmpină în volumul de
versuri „Femeia de la capătul mâinii”

 Laitmotivul poeziei sale este iubirea; acea
iubirea care dă viaţă poemelor, căci unde în altă parte iubirea poate prinde
formele cele mai înălţătoare dacă nu în poezie. Iubirea naşte poezie, dar şi
poezia la rândul ei este născătoare de iubire. Aici sufletele se întâlnesc în
forma cea mai pură, căutându-şi împlinirea sub aureola cerului.

 “Iubirea noastră a născut poeme,

Dar
a-nţeles cuvântul mai întâi,

Când
în tăcerea nopţilor boeme

Eu
te rugam în şoaptă să rămâi.

Căci
din poeme a născut iubirea,

O
perlă ce creştea în amândoi

Şi-am
început să ne ferim privirea

De
lacrima durerilor din noi.” ( Primăvara ultimului gând)

 Se lăsă purtată de propriile trăiri, nu îşi
îngrădeşte simţirile şi crede în libertatea zborului absolut; crede în nobleţea
oamenilor, reuşind să îmbine, găsind analogii, între natura şi starea sufletească.
Face deseori referire la cele 4 elemente primordiale ale vieţii, conştienta
fiind că le conţine pe fiecare.

Apelând la simboluri mitice precum Orfeu sau simboluri divine precum
îngerul, poeta îşi mângâie reveria.

“În
ochii tăi cei negri nu am ştiut, iubire,

Că
stă să se adape întâiul curcubeu,

Când
mângâiat de pleoape un dor de nemurire

A
sărutat cuvântul pe lira lui Orfeu”.

În zborul său spre absolut are ca
martori ai iubirii: “cerul, marea şi pământul”.

În
ochii tăi ca iarba s-a dezlegat misterul

Şi
am văzut doi îngeri cum pot să se iubească;

Să
nu alungi iubirea că ne blesteamă cerul

Şi
marea , şi pământul nu pot să ne jelească.” 
( În ochii tăi )

,,Iubirea
supremă ar putea chiar să împartă cerul în două”, această viziune o regăsim şi în versul său unde drumul iubirii şi-l doreşte
sfânt, anume stropit cu mir.

 “Împarte-mi, iubitule, cerul în două

Când
ochii flămânzi merg iar să se culce,

Stropeşte-mi
cărarea cu mir şi cu rouă,

C-un
strop de iubire din lacrima dulce.” ( Lecţia de pictură )

Iubirea nu e o simplă  poveste, ci este cântată
 pe lira de foc a sufletului.  Un cântec în 
care  freamătă zbuciumul şi
iubirea. Dar, mai presus de toate, poeta regăseşte făclia veşniciei.

 “ Povestea Ta nu e poveste,

E
zbucium, cântec şi iubire,

E
ce-a rămas pe albe creste

-Lumina
pentru nemurire”. ( Jumătăţi de vorbe goale)

Sărutând cuvintele, aşa cum
muribunzii săruta pământul, ca o ancoră aruncată între cer şi pământ, Maria
Ieva îşi revarsă trăirile într-o ,,ultimă scrisoare”, lăsând sufletul să atingă
cele mai înalte  cote de vibraţie.

 “Am vrut să-ţi dau ce poate n-am avut,

Să
îţi aştern iubirea la picioare;

Mă
iartă că aşa m-am priceput

Să
întocmesc o ultimă scrisoare.” ( Am sărutat cuvintele )

Imagini de o frumuseţe fără margini se conturează într-un
alt poem, unde asfinţitul este décorul  iubirii. 
Să atingi pământul cu tălpile goale şi să-i simţi  energia 
este cel mai minunat lucru de care un muritor se poate bucura:

 “Prea multe visuri am lăsat să moară

Şi-n
prea puţine clipe ne-am iubit,

Mi-a
înflorit privirea prima oară,

Cînd
te-am privit desculţă-n asfinţit.” (Desculţă în asfinţit)

Salcâmul şi merele pârguite în
soare stau mărturie
iubirii, când din nou, poeta accentuează însemnătatea trărilor sale, lăsându-ne
să înţelegem că viaţa nu este altceva decât un anotimp în continuă
transformare.

 “A-nmugurit salcâmul peste noi

Şi
merele s-au pârguit în soare,

Să
nu priveşti, iubite, înapoi

Când
va cădea o ultimă ninsoare.” ( Ultima ninsoare )

 Nu poate exista împlinire sau bucurie mai mare
pentru inima unui poet, decât atunci când reuşeşte să vadă cerul cum se deschide
pentru a ninge cu flori de cais. Întâlnirea cu divinitatea are loc în
acordurile muzicii, o muzică a sferelor, care creează în ochii poetului o
frumuseţe sublimă, un concert al heruvimilor în noapte.

 “Mi-a pus pe tâmplă floare de cais

Şi
am privit cum înfloresc ciulinii,

Dar
te-am văzut când cerul s-a deschis

Şi
au cântat în noapte heruvimii.” (Aş fi putut)

Versul joacă un rol atât  deosebit în viaţa sa, încât Maria Ieva
consideră că lumea poate fi schimbată luând cuvintele în palme şi simţindu-le
puterea. ,, Fiecare om vede şi simte atât cât îi este îngăduit, dar dacă nu
încerci să-ţi ridici privirea cu smerenie spre cer nu ai de unde să ştii care
îţi este limita. Cred că lumea ar fi altfel dacă în fiecare zi ne-am apropia cu
dragoste faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, învăţând să atingem cuvintele
şi să ne lăsăm atinşi de ele”.

Poetul,
simbolul muzicii sufleteşti,  cel care aprinde
în versul său scântei, cel care se înalţă prin cuvânt  şi care-şi lasă numele în veacuri este un
mister în versurile Mariei Ieva. Îl caută cu ardoare în tăceri, doruri şi
depărtări, însă adoarme cu versul său în gând, fiindcă îi simte cuvântul care
pulsează,

“Unde-i
poetul? De ce tace?

Stă
sfâşiat de-atâta dor,

Ori
depărtarea nu-i dă pace

Când
steaua licăre-n izvor?

Unde-i
poetul? E departe…

Îi simt cuvântul respirând

Şi rătăcind în lumi deşarte

Cu versul lui adorm în gând. “ ( Unde-i
poetul? )

Toamna,
anotimpul care o defineşte pe Maria Ieva, este adesea cântat în versuri pline
de sensibilitate. Nu este o toamnă oarecare şi, de aceea , poeta o numeşte
,,toamna mea”. Este toamna iubirii, a tăcerilor şi
a suferinţei. Este anotimpul misterului.

“Prin
toamna mea, desculţă, adesea am umblat,

Încărunţeau
copacii de-atâta aşteptare

Şi
mugurii pe care cu lacrimi i-am udat

Au
sărutat tăcerea cu semn de întrebare” (Toamna
mea)

,,Pentru mine toamna reprezintă
un amestec de culoare şi sentiment. Chiar şi zilele pline de ceaţă, şi dimineţile albite de
brumă au un farmec aparte. Această perioadă a anului, este de fapt o bucată
ruptă din noi, un spectacol al florei şi faunei care ne aminteşte că nimic nu
se pierde, totul se transformă”, a adăugat Maria Ieva.

“Ce
vină are toamna că mă doare

Căci
rana-nsângerată nu-i a ei

Şi
lacrima pândeşte gânditoare

Sub
pleoapa ochiului de clei?

Ce
vină are toamna că mă cheamă

Apusu-n
şoapte reci de catifea?

Ce
vină are lacrima de mamă

Că
viaţa asta parcă nu-i a mea?  (Ce vină are toamna)

Se
scutură cuvintele din ani, tăcerile de dor şi
suferinţele în acest anotimp , iar 
lacrimile nu au culoare. Aceasta e toamna Mariei Ieva.

“Mi-ai
scuturat cuvintele din ani,

Dar
mi-aş dori să-mi scuturi întrebarea

Şi-n
murmurul tăcerii din platani,

Să-mi
tatuezi pe lacrimă mirarea.

Mi-ai
scuturat tăcerile de dor

Şi-am
înnoptat în visuri nerostite,

Mi-aş
fi dorit să-ţi spun cuvinte de amor,

Dar
ai plecat prea repede, iubite.

Mi-ai
scuturat cu frunzele din măr,

Ce
n-am avut, ce am şi încă doare

Te-aş
întreba să-mi spui un adevăr,

Dar,
Doamne, lacrimile n-au culoare!”  ( Toamna merilor goi )

Tot
toamna îi aduce nevoia de libertate, de a hoinări în mister şi pasiune.

“Să
nu mă chemi acasă, mai vreau să hoinăresc,

Să
mă cunun cu toamna sub roua dimineţii

Şi
dacă mi se cere chirie să plătesc,

Cu
lacrima iubirii voi da aromă vieţii.”  (Lacrima iubirii)

Apogeul
simbolistic al toamnei este atins când poeta se intitulează ,,copil al
toamnei”, în mod sugestiv pentru a sublinia amprenta pe care şi-a pus-o acest
anotimp asupra vieţii sale.

“În
labirintul întrebărilor nespuse,

Cu
umbra mea de mână, adesea, am păşit,

Eram
copilul toamnei, ce încă nu crescuse,

Sub
umbra de tăcere, de vise răvăşit. “ ( Labirintul
intrebarilor )

Ecoul
toamnei este un strigăt de redeşteptare a iubirii; poeta contemplă o toamnă
tristă, cu ochi ,,de lacrimi uzi”.

“Chiar
dacă strig, nu mai auzi

Ecoul
toamnei cum ne cheamă

Şi-n
ochii ei, de lacrimi uzi,

Să
te privesti, îţi este teamă.” ( Nu mă privi! )

O
tăcere îngerească pluteşte în versul său, când ascultă şoapta divinităţii.

“
Am asteptat ca macii să-nflorească

Căci
am crezut c-am să-nfloresc şi eu,

Dar
s-a lăsat tăcerea îngerească

Şi
mi-a vorbit în şoaptă Dumnezeu.” ( Am asteptat )

În versurile Mariei Ieva se
răsfrâng lujeri de lumină şi curg lacrimi divine.

 “ La marginea pădurii de stejar

Când
tremura un lujer de lumină,

Din
dansul frunzelor cu ochi de jar,

Se
desprindea o lacrimă divină.” (Un lujer de lumina)

Muguri
de speranţă încolţesc acolo unde  îngerii sunt un decor sublim.

“
Azi s-au întors caişii spre lumină

Şi
vise-au aşezat pe portativ,

Ca
îngerii să ne aducă smirnă

Când
totul o sa pară relativ”. (Mugur de speranţă)

Din versuri  întelegem ca îngerul nu este închipuire, este
o parte a fiecărui om. În momentul în care alegi să trăieşti prin şi din iubire
ajungi să cunoşti omul altfel, să-l vezi în toată splendoarea lui.

“Cu
fruntea sprijinită de-al tău umăr,

Am
auzit şi îngerii visând,

Şi-am
început ca anii să mi-i număr

Cu
primăvara ultimului gând.”  ( Primăvara
ultimului gand )

Pentru
a da profunzime trăirilor sale, Maria Ieva creează imagini de o frumuseţe
răvăşitoare, unde altare de lumină veghează renaşterea iubirii, o iubire care ,,creşte
nufăr din noroi”.

S-a
tulburat o lume între noi

Altare
de lumină stau să crape,

Iubirea
creşte nufăr din noroi

Şi
rătăceşti ca ceaţa peste ape…” ( La capătul gandului )

 Ca
fiecare om şi poetul este supus îndoielii, sunt momente în care se simte
departe de toţi şi de toate, dar este conştient că doar iubirea pură îi va
aduce lumina pe chip şi pacea în inimă.

“Nu
mă privi, n-ai ce să vezi,

Sunt
umbra morţii răstignite;

Doar
îngerii în care crezi

Vor
şterge lacrima, iubite!” ( Nu ma privi! )

Condeiul poetei s-a născut
din muguri de lumină. ,,Stiu că nu-mi pot imagina în acest moment viaţa fără
poezie, la fel cum nu îmi pot imagina ziua fără lumină. Liniştea cea mai de
preţ o găsesc între cuvinte, de acolo îmi iau şi dau hrană pentru suflet”.

“Când
de durerea vieţii am fost o zi străină,

Am
întâlnit doi îngeri cu părul castaniu

Şi
mi-am făcut peniţă din muguri de lumină

Ca
ultima scrisoare să pot să ţi-o mai scriu.”  (Parfum de mere coapte )

“Îngerul
este omul în a cărui fiinţă iubirea şi-a găsit locaş veşnic” Toţi suntem plămădiţi din acelaşi
spirit, botezaţi cu aceeaşi apă, dar nu toţi suntem conştienţi de ceea ce
suntem.

“Ai fost ce-am fost şi sunt ce eşti,

Şi
suntem ce am fost să fim,

Copii
cu vise şi poveşti,

Şi
îngeri ca să ne iubim.” ( Ai fost ce-am fost )

“La
capătul fiecărui poem Maria Ieva ne strecoară cu obstinaţie o linişte de bun
augur. O linişte pe care ţi-o dă lectura a ceva profund, vital şi, mai ales,
agreabil. Lirismul , supraîncărcat emoţional şi eliberat complet de criptic, rămâne
caracteristica intrinsecă a poeziei Mariei Ieva. Poeta experimentează acest gen
de lirism prin cultivarea simbolurilor existenţial, prin candoare şi sentimente
înălţătoare, prin construcţii sintactice aparent simple, dar cu sensuri
profunde. Versul ei, în general, este ţinut treaz precum un organism viu, ca si
când ar dispune de o pulsaţie şi o respiraţie proprie”. (Petre Rău)

Articol realizat de Alexandra Mihalache!