Infinitul din mine - de Marius Crăciun

Am suflet de roman şi de la distanţă cunoşti mersul

Şi am cunoscut o româncă care şi-a urmat interesul

E toamna, toamna inima mea şi voia soare

Plouă, o caut cu privirea dar nu sunt zile cu soare

Sunt un scriitor dement că majoritatea

Şcoala mea nu m-a învăţat să iubesc creativitatea

Plătesc şi păcate viitoare în borcane cu lacrimi

Nu vreau să tremuri, vreau să suferi că aşa îi place inimii

Tu închide ochii exact cum am făcut-o şi eu

Şi aşa întreabă-te cu voce tare: "cine-s eu?"

Agită-te după ce curcubeul dispare

Ştiu eu ce zic că cer senin vine după moarte

Mă uit prin parc şi-s mii de copii

E şi-a mea, o cheamă Ingrid, zâmbete zglobii

Aş vrea să-ţi scriu o scrisoare să-ţi povestesc tot

Mă prefac că nu-ţi ştiu adresa şi mă bucur de faţă mea şi asta e tot...

Râzi când citeşti asta?

Nu asta îmi doream, dar e bine aşa

Consideră-mă tu prost, dar prost am fost

Când din două cuvinte, trei erau pentru tine şi asta a fost...

Că am avut eu perioade super bune

Am 23 şi caut răsplata în muncă şi îmbrăţişări calde

Ca vântul poate uşor să mă ridice

Că sunt un zmeu, zmeul ridicat n-o să pice

Pentru a mia oară îmi revăd ziua blestemată

Băieţii nu suferă, băieţii bat

Dar nu-s toţi din acelaşi aluat

Prin buzunare ai o inimă de gheaţă de când ai plecat

Vreau să te pup pe frunte şi toate-s bune

E căldura dar mi-e frig

Nu mai sta de piatră, spune ceva:

Am înţeles! E momentul să tac şi lampa s-o sting, e infinitul

Infinitul din mine - de Marius Crăciun