Echinocţiu de toamnă - de Anatol Covali

Nici
chiar uitarea n-o să mă aline

când
voi cădea sub ultima secure.

Orbecăind
în neputinţi obscure

voi
alerga şi-atunci, fugind de mine.

Eu,
Don Quijotul visurilor pure,

am
îmbrăcat mereu armuri străine

şi
am crezut că voi putea obţine

victorii-n
orice lupte, cât de dure.

Dar
soarta crudă mi-a muşcat genunchii,

veninul
ei mi-a pârjolit rărunchii

şi-am
suferit mereu de-o cruntă sete,

într-un
deşert ce s-a numit durere

şi-ntipărit
pe ani ca o pecete

de
care-ncerc să scap, dar nu mai piere.