Rasa de Prometei de Priotese Sebastian Constantin

Vor fi întotdeauna oameni care vor batjocori spiritul timpului în care trăiesc. Oameni care nu-și vor găsi vreodată liniștea sub acoperișul lumii. Lumea e plină de astfel de gloate de Ahasuerus – călători rătăciți, înghețați într-un timp de mult apus. Sunt ca insectele prinse în globurile de rășină,  din niște ere în care zeii se aciuau pe pământ, și la fel cum poți vedea în acea flacără de sepia silueta și poți distinge trăsăturile insectei, dar nu poți vedea ce au înăuntru, așa-i poți vedea pe acești alienați, dar nu poți vedea înăuntrul lor.

Perdelele ferestrelor sunt trase, căci dacă ar trece lăncile de lumină prin sticle, s-ar îndrăgosti de ele cu-atâta ardoare și pasiune bestială încât s-ar uita pe ei înșiși și s-ar prăvăli în vortexul uitării. Am cunoscut un astfel de om – un demizeu făurit de Byron în flăcările iadului și expulzat în viață cu cioburi de foc arzându-i în piept, blestemat să n-aibă liniște până nu se și-l va consuma, blestemat să trăiască într-o vreme care-i strivește inima sau i-o înnegrește într-atât încât înnebunește în cele din urmă, singur, așa cum i-a fost hărăzit. Posedat de geniile celor morți și trist ca Orfeu când își văzuse dragostea transformată-n piatră. Mândru în tristețea lui ca Prometeu atunci când vedea siluetele vulturilor în lămpile fulgerelor dar îi treceau prin fața ochilor frânturi din fețele celor care se-ncălzeau la focul furat și găsea putere să râdă atunci când ciocurile de fier ale vulturilor îi ciuruiau ficatul.     

-          N-am să am liniște până când berbecii naturii nu vor lovi și ultimele bastioane ale orașelor și apa ar să se ridice,        învolburată și magnifică, ca un nebun Cthulhu trezit din somnul lui stelar să pustiască lumea; când copaci noduroși o să țâșnească – invocați ca prin vrajă – să spulbere cimentul și să-și urce coroanele verzi la cer, ca stelele să le-mpodobească-n aura lor de-un albastru catodic, înghețat și sfidător... Dar astea-s toate doar tristețile panteistului. Chiar de-ar fi zei, de mine i-ar durea pe ei capul? Și totuși, mă simt puternic și mândru în haina solitudinii mele – mândru că n-ar să mă-nghenuncheze nimeni vreodată. Uită-te-afară. Toate spiritele morților raliază-n furtună ca spartanii către Termopile și strigătul lor de luptă crestează cerul – ei urlă valorile de mult pierdute și deplâng lumea asta moartă. Eu am încetat să o mai deplâng; la ce bun să plângi după ceva mort? De-ar avea lacrimile puterea de-a aduce înapoi la viață, n-ar mai exista Moarte.

În ochii scriitorului tremură o flamă verzuie și chipul i se contorsionă pentru o fracțiune de secundă într-un rânjet. Vocea i se schimbă în ton bariton, fără emoție; mă dădusem inconștient cu scaunul înapoi, cu toate că nu văzusem nimic malign în schimbarea sa, ci dimpotrivă, m-am simțit mai atras de el.

-          Nu trebuie să-ți fie frică,”, îmi spuse și surâse cald  - niciun om versat în ale artelor nu e singur în el însuși. Voi presupune că ești familiarizat cu monstrul lui Shelley.

Am dat din cap afirmativ, cu ochii pironiți în ochii bătrânului, fermecat de claritatea ochilor săi și melancolia în care căzuse și-și plasă capul în podul palmei drepte, lumânarea iluminându-i vag conturul feței și trecându-i prin barbă ca un far prin ceață, obosit și prăfuit. Învârti vinul pe care-l turnase-n pahar cu un aer pierdut, meditativ.

-          Adevărul e că până acum nimeni nu i-a făcut dreptate întru totul – toți suntem monștrii, ca și nenorocita creatură a lui Victor, continuă, punând paharul în fața flăcării și admirându-i culoarea sângerie cu un surâs. Toți suntem contopiți din fragmente – doar că noi nu furăm membre ca Victor copile, noi furăm idei! Suntem monștrii ideofagi formați din cioburile diferitelor persoane cu care intrăm în contact. Unele sunt acolo să ne calce-n picioare – altele sunt acolo să mai pună o piesă în acest alambicat puzzle care este viața noastră și să ne arate cine suntem noi, cu adevărat. Deci, vezi, Shelley nu a scris doar povestea unei creaturi hidoase, ci a noastră, a tuturora. Nu există eu, ci doar noi și totuși există individualitate.

Valurile unui tunet răzbiră-n zidurile casei, ca pentru a-i da dreptate ilustrului scriitor. Orologiul bătuse Dumnezeu știe ce ceas, căci pierdusem noțiunea timpului. Să fiu întru totul sincer, nici nu știam în ce an eram.

-          Noi, într-adevăr, spuse bătrânul cu acea voce inumană, lipsită de orice fel de urmă de emoție, apoi continuă cu ”Liniște.”, pe un ton suav care-mi smulse o lacrimă din ochi și mă cutremură.

Am icnit de spaimă și stupefacție – o combinație urâtă.

 Ploaia bătea în fereastră și crengile copacilor huleau negrul cerului de parcă ar fi vrut să-l reteze și să-i elibereze sângele albastru și pânza luminii solare. Și frunzele multicolore se-nvârteau amețitor și atât de frumos de parcă n-ar fi venit călăul criogenic pe urmele lor; în undele lacului tremurau deja, slab, astrele și apoi erau pătrunse de țepele ploii. Dar străluceau în continuare cu o îndârjire onorabilă. Nu e tot ceea ce mai luptă după nenumărate asalturi onorabil? 

Dragă cititorule, canoanele literaturii îmi impun să dezvălui identitatea misteriosului și intrigantului meu conlocutor. În orașul meu natal era o personalitate ilustră; publicase atâtea cărți că nu aș putea să le enumăr pe toate printr-un simplu proces de gândire a priori, la fel cum somnambulul nu-ți va putea spune vreodată pe unde-l poartă pașii sau bolnavul de Alzheimer ce e Alzheimerul. Doar de dragul rezonanței atât de sublimă a numelui său îl voi pomeni: Lupescu Bogdan – doar că el nu era ”dat de Dumnezeu”, ci unul din acele suflete forjate la confluența Empireului și al Infernului. Catolicul se va deda citirii acestor două cuvinte și eventuala lor contragere în Purgatoriu. Eu nu am fost niciodată un fan al acestui proces.

Originile sale nu le-aș putea spune întrucât puțini sau chiar nimeni nu le știe, scriitorul fiind un om misterios și singuratic – tipul omului care dorește să fie lăsat în pace și nu are nevoie de contact social să-și trăiască viața; cu toate acestea, blazonul ce sta pironit în perete, deasupra șemineului, da de înțeles că personajul nostru e fie de viță nobilă, fie pasionat de kitsch. Înclin către prima variantă, căci Lupescu îmi părea un voievod palid și melancolic și puteam să văd în ochii lui un curaj și o onoare care nu ar fi aparținut decât unui astfel de erou, aflat în fruntea armiei sale.

 Acum când îmi reamintesc noaptea de 31 Octombrie 2010, văd acel blazon, animat de foc, insuflat cu viață proprie, pulsând parcă în cameră, invocând trecutul atât de criptic al scriitorului; blazonul era un corb, cu aripi pieloase, ca ale unui liliac izbind sabia cu un înger de o rară frumusețe, cu fruntea descrețită și un surâs copilăresc întipărit pe față – un tablou de un sublim antagonism, ca cel al lui Francesco. Conacul în care locuia era un veritabil muzeu de lucruri demodate printre care și candelabrele argintate care își aruncau lumina pe coridoare și în camere, rănind întunericul cu pâlpâirile lor. Lupescu îmi spuse că prefera lumânările în favoarea luminii electrice, căci aceasta din urmă era inexpresivă. Interiorul casei avea un aer de castel și ar fi inspirat un sentiment de teamă sau neliniște unei persoane care s-ar fi aflat acolo, din cauza acestei obstrucții a scurgerii temporale normale. În întregime, conacul scriitorului era la fel de înghețat în timp ca și casa doamnei Havisham.

Îmi fusese profesor, acest Lupescu, cu mulți ani în urmă.  Mă întâlnisem cu el pe stradă și vorbisem. Atunci când i-am mărturisit că vreau să ajung și eu scriitor și să-mi ștanțez numele în micro-istoria domeniului m-a invitat la el acasă. Respectul meu pentru el era incredibil, pentru că găsisem, în cele din urmă, un companion în revolta mea către valorile lui azi și valoarea lui aproape nulă în comparație cu trecutul – găsisem un om care se născuse într-un secol nepotrivit, întocmai ca mine, a cărui spiritualitate friza un panteism topit în ateism și care, în general, nu-și găsea liniștea, blestemând Zeitgeistul. Un demon frumos care i-ar fi plăcut și Domnului.    

Dar să ne amintim de morți și să le aducem laude.

-          Am început să scriu de mic copil - îmi spuse, întinzându-mi un pahar de suc, căci refuzasem să beau vin. Alcoolul nu fusese niciodată pe placul meu și eram sigur că nici n-avea să fie vreodată. Îmi dădea niște migrene teribile.

-          Cu timpul, am observat că nu am control asupra a ceea ce scriu, cu atât mai mult asupra mea când mă aflu în momentul creației.

-          Și eu pățesc același lucru! - am izbucnit, fericit că aveam ceva în comun cu acest titan care mă fermecase peste poate prin maniera lui de a fi.

Râse cu poftă, cu un soi de dragoste părintească.

-          Treaba scriitorului știi care e?

Dădusem din cap afirmativ, dar nu aveam nicio idee. Fusese unul din acele impulsuri idioate cărora ne supunem cu toții câteodată. Ca cel de a trece pe zebră  când semaforul arată două secunde rămase.  Presupuneam că Lupescu vorbea de autocontrol, dar această opțiune murise înainte de a se fi născut, căci o retezase vocea scriitorului.

-          Treaba scriitorului - își reluă Lupescu ideea - e să observe, să analizeze și să transpună ce vede; nu trebuie să-și chestioneze niciodată inspirația, căci aceasta va veni întotdeauna dintr-un loc prin care dacă te plimbi prea mult, vei realiza că va naște monștrii. Tu ești ca mine, copile, am observat asta în prima zi în care te-am văzut. Și să știi că nu mă bucură atât de mult pe cât ai crede tu că o face, pentru că n-aș dori soarta noastră nimănui. E greu să fii aruncat într-un timp de care nu aparții. Enoch a mințit atunci când a spus că omul își poate alege următoarea viață de pe un ecran, în același mod în care schimbăm noi canalul la televizor. Lumea, așa cum o cunoaștem noi, nu ar mai fi la fel. Probabil Enoch era la fel ca Noe, cum l-a descris viermele lui Barnes. Toate lucrușoarele acestea ale vieții au un sens – nimic nu e lipsit de sens. Avem nevoie și de bune și de rele; și de trânte și de mâini care să ne ridice. Scriitorul e o ființă – nu știu dacă vei înțelege cuvântul – agathokakologică.

Îmi scosesem carnețelul din buzunarul blugilor, să-l notez; aveam o sete de cunoaștere de nestins. Un Setilă academic, dacă vreți. Anticipând curiozitatea mea, îmi explică acest termen spre marea mea bucurie:

-          Agathokakologic e un adjectiv. Naiba știe dacă există la noi sau dacă-l mai știe cineva. Notează-ți acolo, poate ai să-l folosești vreodată. Înseamnă format din bine și rău. Profesorul tremură imperceptibil și flacăra aceea verde îi inundă ochii din nou.

-          Mai ales rău! –

Scuipă cuvintele cu acea voce care venea din interiorul său, dar nu-i aparținea nici în ruptul capului. Auzisem cealaltă voce, cea incredibil de frumoasă în interiorul minții șoptindu-mi să nu-l ascult. Îmi cuprinsesem tâmplele în palme și o broboană de sudoare îmi apăru imediat pe frunte de parcă mi s-ar fi lichefiat creierul și-mi ieșise prin pori.

-          Nu te teme, Vlad, ajungem și-acolo. Nu-ți fie frică. Toți creatorii de artă și mai ales spiritele artistice închistate în trecut sunt ca mine și ca tine. Cum ți-am spus deja – nu sunt singuri în ei, în mintea și în corpul lor – sunt toți cârpiți ca niște păpuși.

Chiar dacă îmi spusese să nu-mi fac griji și mă îmbărbătă, nu putusem să mă opresc din tremurat. Nu mă așteptasem să văd un asemenea circ sinistru atunci când sunasem la ușa scriitorului; bineînțeles, fusesem întotdeauna fascinat de grotesc, fantastic și supernatural, dar acum, că vedeam cu ochii mei ceva ce nu puteam explica, era o cu totul altă ”mâncare de pește”. Uitasem că mă aflam într-un cadru formal, cu o persoană ilustră în față, care îmi mai fusese, pe deasupra, și coordonator și ridicându-mă brusc de pe scaunul tapițat urlasem din toți rărunchii:

-          Ce mama dracului se întâmplă?

Lupescu trebuie să fi fost foarte uimit de ieșirea mea, căci tresări violent și-și pătă cămașa cu stropii de vin care-i săriră din pahar. Se uită la mine cu o privire suferindă, parcă implorând, mut, compasiune și comprehensiune.

-          Vlad, nu-ți fie frică. Ia loc, te rog. Trebuie să-ți arăt ceva, și apoi vei înțelege totul. Și cel mai important este că te vei înțelege pe tine însuți și vei vedea importanța alegerii tale de a deveni sau nu scriitor, dacă asta este cea ce îți dorești cu adevărat.

-          Poți să-mi arăți chiar dacă nu stau jos, i-am răspuns, respirând greoi, de parcă aveam o nicovală pe piept.

-          Cum dorești... Te asigur că nu ai de ce te teme. Nu au nicio putere asupra ta, chiar dacă ai și tu – sau vei avea – doi asemenea informatori.

-          Despre ce vorbești?

-          Despre flacăra verde, Vlad. Despre vocile pe care le auzi venind dinăuntrul meu, dar nu sunt ale mele. Să-ți spun o poveste. La început, cel mai frumos înger al lui Dumnezeu s-a revoltat și a părăsit casa tatălui său, pârjolind firmamentul în mândra lui cădere – numele lui îl vei fi știind deja, sunt sigur. Și astăzi arde, în diminețile cu cer spălat. Mulți alții l-au urmat – cei care au rămas erau cam prostuți, cum a spus un mare om odată și au cutreierat pământul, împărțind oamenilor cunoașterea pe care o dobândiseră. Întotdeauna mi-a plăcut să-i numesc Rasa de Prometei. Eminescu a fost posedat de un asemenea înger – un înger genial, ca să ai un reper, doar că în cazul lui, coroana i-a fost nebunia – în cazul lui a câștigat verdele, cum s-ar spune.

Vorbea cu o vizibilă ușurință și o oarecare fărâmă de fericire – probabil nu vorbise demult despre aceste lucruri. Sau poate nu vorbise niciodată până atunci. Mă așezasem înapoi pe scaun. Îmi turnă încă un pahar de suc, fără să mă întrebe dacă vreau și mi-l puse în față. Se uită pe geam, îmi spuse că furtuna trecuse, luă din frigider o ruladă pe care o feliase pe un suport de lemn și-mi aduse farfuria, îndemnându-mă cu un gest din cap să mă servesc singur.

-          Noi suntem oameni posedați, Vlad, posedați de idolii noștri, de lutul lor, de asta nu ne găsim liniștea și nu ne e pe plac lumea. Noi – scriitori de ficțiune – suntem deseori întrebați de ce nu scriem despre realitate și lucruri veritabile, autentice. Eu cred că ne este de-ajuns să trăim în ea. Mie, cel puțin, îmi este. Totodată, suntem ființe agathokakologice. Verdele pe care-l vezi în ochii mei sunt ochii demonului din mine. Tot a lui este și vocea aceea neexpresivă pe care ai auzit-o.

Numele lui e Naberius și e în toți creatorii de artă. El a fost demonul care a cutreierat pământul, după cădere, și a insuflat omenirea cu dragostea de artă și frumos și abilitatea de a le reproduce. Raziel i-a luat-o pe urme. Acesta din urmă este arhanghelul cunoașterii. A lui este vocea aceasta sublimă. Toți avem în noi un Naberius și-un Raziel. Acum, Vlad, vei putea alege: vrei să fii un rătăcit? Un creator înlănțuit de propriile creații? Sălașul unui demon și al unui înger? Ei bine, alegerea îți aparține. Dar să știi că e greu să cutreieri lumea asta fără să-i aparții, cum o facem noi, acești corbi care se izbesc în geamurile timpurilor moderne, cărând după ei iadul trecutului și ale unor valori care le-au fost tatuate în inimă, înainte de a fi aruncați în viață.

Curiozitatea mă măcina și din această cauză mi-am permis să-l întrerup:

-          De unde știi aceste lucruri? De ce eu am putut să văd lumina în ochii tăi și cum o ascunzi de altă lume?

-          Nu o ascund niciodată, Vlad, îmi răspunse zâmbind. Doar cei ca noi pot să o vadă, datorită ascuțitului nostru talent de observare, care e concomitent și dar, și blestem. Vei învăța asta singur. Cei doi conlocatari mi-au îngânat încontinuu povești despre omenire și în special, despre artiști. Și despre pericolele de a fi geniu. În primă fază, scade foarte mult toleranța la tâmpenie, îmi spuse și izbucni în râs.

Eu doar am surâs. Cumva, puteam să simt mirosul morții emanând dinspre el. Fără niciun motiv anume, știam că zilele îi erau numărate. O tristețe fără margini mă cuprinse și-mi întipări un zâmbet firav, bolnav și obosit pe buze, care, într-un mod mai mult sau mai puțin neobișnuit, mi se potrivea. Lupescu nu îmi mai spuse prea multe. Îmi făcuse cadou un teanc de cărți, pe care mi le semnase – o semnătură atât de frumoasă! - și mă sfătui să o pornesc spre casă până nu avea să se întoarcă furtuna.

Odată ajuns, m-am prăvălit pe pat, cu cărțile primite lângă mine. Citind astfel din acele cărți și lăsându-le stilul să-mi curgă în vene, am făcut alegerea despre care-mi vorbise Lupescu.

 O durere atroce mă înțepă în piept și am dat repede cămașa la o parte. În sinea mea, mă așteptam să mă fi mușcat vreo insectă. Un păianjen; această idee aproape mă conduse spre leșin, căci nu mai era vorba de a fi fost mușcat, ci de a fi văzut una din aceste animale de companie de-ale Satanei mișunând pe carnea mea.

Nu fusese un păianjen – nici pe departe; în dreptul inimii, ca scrijelit de mâna sigură a unui tatuator, îmi apăruse blazonul pe care-l văzusem la scriitor – corbul și îngerul înverșunați împotriva celuilalt. Și astăzi, când plouă, îmi aduc aminte de Lupescu și mă arde simbolul. Îmi arde inima și sufletul.  Și am ajuns să urăsc și eu modernitatea, căci ninge peste bufnițe și scoate corbii în soare.

 de Priotese Sebastian Constantin