Am vrut

Am vrut... De fapt pe cine mint...?

Încă mai vreau.

 

Am vrut să-ţi fiu şi nu ţi-am fost.

Am vrut să-mi fii şi nu mi-ai fost.

Am vrut totul şi-am vrut eternitate.

 

Ţi-am vrut zilele toride de fericire

în care erai soare,

cometă de lumină cu bulgări de veci.

 

Ţi-am vrut şi nopţile cu ploi şi întuneric mut

petrecute în labirinturi fără scăpare.

Am vrut să-ţi fiu eu ţie rază,

spectru de licărire, mai mult nu am cerut,

doar companie să îţi ţin în singurătatea-ţi,

să te-ajut să-ţi găseşti drumul.

 

Şi când te rătăceşti în tine aş vrea să-ţi arăt calea,

să te îndrum, să îţi dau forţa mea,

deşi nu-nseamnă mult.

 

Aş vrea să-mi deschid coastele,

să te primesc în mine,

să-ţi apăr sufletul de vid

şi să-ţi acopăr durerea

cu flori de primăvară şi lacrimi de fericire.

 

Să îţi arăt cum eşti în ochii mei,

cum îmi pătezi retina cu scântei de speranţă.

 

Aş vrea să te înec în ape calme de răsărit etern,

să repar oglinda în care te priveşti,

fiecare ciob să-ţi arate bunătate.

 

Să port un dialog cu cerul să-ţi lumineze veşnicia,

să-ţi încălzească membrele-amorţite.

Suferinţa naşte cele mai frumoase flori

şi le hrăneşte cu infinit

şi te-aş primi în mine ca să simţi,

să simţi că nu eşti singur.

 

Am vrut să-ţi fiu adânc de cer

şi soare de mare.

Am vrut să-ţi fiu şi nu ţi-am fost…

 

Poezie scrisa de Catalina Golumbeanu