Te iubesc, cum să te uit?

Stătea  pe nisipul umed și cafeniu, mărginit spre uscat de tufe rare și de buruieni prăfuite ce delimitau natura sălbatică, genuină; zăcea toropit în colțul acela de plajă peste care marea se spărgea în cioburi de spumă argintie. Era singur, cufundat în taciturnitatea-i caracteristică. Pescărușii,tot mai zgomotoși parcă, consonant cu liniștea lui, treceau apăsați de amenințarea vânătă a norilor de furtună. Buzele valurilor uriașe, albe și reci îi sărutau ca-ntr-un sărut furtiv tălpile. Și, în timp ce stătea acolo nemișcat, cuprinzând cu privirea întreg peticul acela de plajă aflat în prelungirea umărului său, văzu cum vine un val gata să se prăbușească  pe țărm, atât de  înalt încât credea că-l va acoperi și apoi îl va trage nemilos într-un vârtej verde întunecat. Cu toate acestea rămase ca împietrit, fără sa schițeze mărețe gesturi de apărare, doar închise ochii instinctiv. Desluși involuntar printre hohotele valului o prezență nouă, marcată echivoc de o oarece rostogolire, urmată de o bufnitură ciudată; totul încremeni, de parcă apele ar fi lepădat pe țărm trupul unui înecat. Deschise ochii-i mari,negri,cu pupilele dilatate de teamă. Deosebi de zăpada incandescentă, ca o fâșie albă de lumină, o mare mai zvăpăiată. Dar în curând i se înfiripă altceva în fața ochilor, o nălucă strălucitoare ce înfăptuia iluzia unei femei.

Liniștea definea acel peisaj enigmatic.  O voință străină, blândă dar aspră căreia nu găsea cale să i se împotrivească îl îndemnă să se simtă uman, să se ridice si sa mearga dezlegat de frica  spre plasmuirea aceea spălată de valuri. Era un întreg atât de armonios. Părul cârlionțat neglijent cobora de o parte și de alta pe linia suavă a gâtului și se răsucea la capete în afară; șuvițe blonde revărsate în inele peste fruntea înaltă sub care se agitau doi ochi mari, impasibil întrebători, de un verde nedefinit. Brațele încă acoperite de spumă se desfăceau din  umerii rotunjiți dar puternici. Se putea distinge o privire mult prea senină, o expresie aproape lipsită de expresie, ca a cuiva care ori doarme adânc, ori meditează profund, la paroxismul capacităților sale intelectuale. El căuta șovăitor ochii ei, interesul ei față de conlocuitorul plajei pustii, animate de izbitura aritmică a valurilor,de țipătul strident al pescarușilor aventurați în larg în căutare de hrană. Ea nu dădea vreun semn de viață, ci doar provoca un inofensiv evident dereglaj printre sinapsele  din sistemul lui de gândire, având ca rezultat o curiozitate nemărginită. În timp ce silueta lui atletica se apropia cu pași grabiți de femeia ce stătea acolo pe nisipul rece, aceasta din urma , cu o privire stinghera îi zâmbi a confuzie mai degrabă, decât cu amabilitatea ce definește dulceața unui zâmbet. Se ridică în cele din urmă, aruncă în grabă un carnet ce avea copertele acoperite de nisip întărit și sare de mare cristalizată fin, se apropie de el și pironindu-i umerii, îl sărută fără început și fără sfârșit pe frunte, pe buze.Înlănțuind-o, la rândul său, se simți și el cutremurat de fericire dar în același timp îl copleși un fior tulbure, de neînțeles, o undă palidă si rece. Nu avusese înca vreme , răgaz sa-și lămureasca  sentimentele ce-l împresurau. Brusc, dintr-un salt, ca o sălbăticiune și ca o divinitate ea se desfacu din îmbrațișare și porni in fugă spre apă. El nu apucă  să o urmeze, încă amețit de întamplarea propriu-zisă și de faptul că ea nu îi era  pe deplin o necunoscută. Asta pentru că , la nivel senzorial, senzitiv, sărutul, buzele ei nu îi erau străine. Schița doar câțiva pași de om beat, simultan încercat de un deja-vu inefabil. Voia, se străduia să o recunoască, însă mintea ducea o luptă aprigă cu un suflet mult prea bulversat. Femeia aceea  era o figură familiară, prezența ei, întregul ei, dar atunci, să cunoască o străină îi păru contrar unei rațiuni juste.Ea se aruncă cu hotărâre ca un tăiș de cuțit în apa mării, se avântă înot spre zare, purtată de crestele înspumate. Se năpusti la țărm:

-Hei! Ce faci? Întoarce-te!

Însă vocea lui răgușită se amesteca cu vuietul nemilos al mării surde. Durere si revoltă, două trăiri ce îi zguduiau trupul, în care stăruia  amintirea îmbrățișării ei dumnezeiești. Să fi fost aceea oare frica de dragoste? Îl pătrunse gandul că ar fi trebuit să se duca după ea în valuri. Namile negre și grele de apă se ciocneau lânga mal.

• Se va intoarce, se va întoarce...

Stăruia ca vânătul acela pustiu  să o  azvârle înapoi pe țărm, și-și promise că o va aștepta. Se aplecase cu nesiguranță spre carnetul rămas pe plaja. Era un jurnal, care avea pe prima pagină însemnate cu cerneală neagră, atinsă de stropii mărunți, mocnind a răceală si fiori, ai mării, două litere, A.L., inițialele numelui lui.

*

Alexandru Lung se deșpteptă, cu fruntea grea de parcă tocmai se trezise dintr-o beție cruntă de cuvinte, nespuse gesturi, amintiri. Răcoarea primei zile din luna lui Octombrie îi oferea liniștea absentă în urma experienței tocmai încheiate,pentru moment cel puțin. În căști răsuna piesa, ajunsă la finalul difuzării, a  celor de la Aerosmith : I don't wanna miss a thing. Urma o altă baladă rock romantică, de la Bon Jovi-Bed of Roses. Formele realiății îl invadară fără cruțare. Se făcea că înainte de reverie simula un interes nu foarte deosebit față de frica eschatologică a lui Emil Cioran, filosoful care îl fascina prin tot ceea ce ținea de viața și creația lui, prin abordarea vieții și a morții.

În mansarda lui din strada Fagului, undeva la periferia centrului vechi al Brașovului, Alexandru își pregătea minuțios lucrarea de licență dupa ce urmase cursurile Facultații de Filosofie; citea mai mult, medita mai profund. Era preocupat în anul acela terminal de cunoașterea absoluta și precum Petre Țuțea, sufletu-i adesea tribula în neliniști metafizice. Privea uneori retrospectiv și observa  un apetit nedefinit pentru asemenea preocupari, o cupiditate  mare față de filosofia vieții, în neconcordanță cu faptul că nu găsea amintiri din ultimii 4 ani decât noțiunile dobândite în facultate și cateva momente cu familia și câțiva prieteni apropiați. De unde aspirația spre a fi un om academic , erudit, dacă el se știa pe sine supus oarecum unui incorect spus -viciu- din anii adolescenței târzii, sportul,fotbalul(o vreme își câștigase existența din așa-zisa meserie de portar)...

Trezirea acestui contemplator riguros de acum era luciditatea și chiar mai mult. Nepalpabilă, era totuși o rană în registrul său emoțional, căci necunoscuta  nu era o prezență efemeră într-o reprezentație (aparent) efemeră a subconștientului. Nu era o plăsmuire a imaginației creatoare și suprasolicitate de euristică,era reala, și astfel și-a impus ca în scurt timp să o caute în viața lui, măcar în orizontul apropiat. Pentru început căutarea avea să se rezume la acel jurnal, despre care își amintea cu eforturi mari unde îl pusese căci știa că ținuse un jurnal în adolescența lui timpurie, cu mult înainte de vârsta sa actuala, 25 de ani împliniți. În cele din urma il gasi într-o cutie prăfuită , alături de un plic și o confirmare de primire a unei scrisori , trimisă de el cu ceva timp în urmă in județul Iași. Erau zeci de pagini rupte, iar ultimei dăți,fără an, 4 ianuarie, îi corespundea o ultimă consemnare :

“Au trecut un an și șapte luni, iar Ștefania e doar o amintire tristă, deși am iubit-o. Sper ca după cei 21 de ani pe care-i împlinesc în curând să fiu mai chibzuit, măcar pentru a-mi măguli amorul propriu.>>Retrospectiv, îmi dau seama că adolescența e perioada cea mai bogată în evenimente spectaculoase, cu implicații directe asupra personalității și a modului cum ne facem intrarea pe poarta adevăratei vieți aflată la hotarele viitorului. Tinerețea înseamnă elan, aspirație, creație și bucurie, o sete nemărginită de viață.<<Unde mi-e bărbăția?”

Trecuseră 4 ani de la ultima însemnare. El nu-și amintea totuși să fi rupt atâtea pagini, să fi trăit altceva înafara studiului, astfel încât era evident că acele pagini lipsă ascundeau ceva ,iar necunoscuta din vis , cea care sărise în brațele lui cu atâta drag, ar fi putut fi cea care i-a umplut mintea, sufletul si jurnalul, dar de ce nu își amintea mai nimic? Indicii de o importanță colosală erau acele scrisori, pe care erau notate doar datele destinatarului, el, iar una era încă nedesfăcută. Câteva ștampile și timbrul poștal dezvăluiau faptul că erau expediate tocmai de la Iași.

Visul acela a fost pentru Alexandru Lung începutul neașpteptat și tulburător al unui șir de întâmplări, și cu greu s-ar putea deosebi care dintre ele s-au petrecut aievea și care în profunzimea ascunsă a sufletului său. Era pornit din lăuntrica hotărâre, împins de voință și chiar soartă  să atingă propriile culmi de dincolo de norii conștientului. Va trece prin numeroase primejdii, bătălii cu sinele , oscilând între un om obișnuit , capabil să cunoască fericirea prin erosul natural,și omul de geniu ,la care aspiră,rece,capabil să privească obiectiv la întâmplarea cu pricina și la un sentiment de dragoste nemaîntâlnit, era îndragostit de o străină cunoscută, reîntâlnită în vis. Cine știe dacă abisurile întrevăzute în închipuire nu sunt mai înspăimântătoare decât cele pe care le va avea de ocolit în realitate? Se baza acum, confuz totuși, pe stăpânirea vremelnică a unor creste de stânca înzăpezite, la fel de amăgitoare ca iubirea;sorții de izbânda rămân îndoielnici, chiar dacă Alexandru va scăpa teafar din  lanțul de trăiri, cu prima verigă adăugată atunci când a simțit  -în stare de veghe sau de vis-  pentru întâia dată străfulgerarea  necunoscutului. De atunci visul s-a întors la el necontenit, ca o maree, dupa o regulă nescrisă, prestabilită. Necunoscuta își făcea apariția la răstimpuri și niciodată înduplecată de voința sau chemarea lui. Sosea întotdeauna pe neașteptate, adusă pe creasta vălurită a unui vis și se risipea tot atât de simplu, însă stătea în lumina reflectoarelor pe ecranul minții lui Alexandru destul cât  să își întipărească imaginea ei,care căpăta contururi tot mai limpezi, tot mai realistice. Tot ce putea face era să tacă și să țină în sine totul. Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat să se facă tăcere în jurul său. Cui putea Alexandru să împărtășească iubirea pentru... un vis? O căuta în toate prezențele feminine , pe stradă, în tramvai, la facultate. De îndata ce el era ajuns în teritoriul somnului, venea ea, și cu un gest suav, stângaci ,ce dovedea o candoare subtilă, îngenunchea lângă pat, pe covor, și-și apropia obrazul de al lui. El o privea un răstimp așa, printre pleoapele-i închise. Răsuflarea ei blândă se topea într-a lui și se întâmpla ca uneori, dupa ce se deștepta dimineața, să i se pară că ea a dormit cu adevărat pe perna lângă el...doar în vise, acea perfecțiune cu chip angelic de femeie trăia și se mișca în coordonatele vieții lui Alexandru, nu-i oferea nici cel mai mic prilej de gelozie, nu era loc de umbra vreunei îndoieli. Se simțea simultan liber și înlănțuit , amintindu-și  de vorbele lui Faust:iubesc pe acela care dorește imposibilul.

Dupa ce trecuse o săptămână , a opta zi din octombrie însă aduse o întamplare echivocă. Bizar...cu câteva zeci de minute înainte de închiderea gării, Alexandru își aminti că trebuie să primeasca un pachet de acasă,de la părinții săi, cu vechiul echipament , de portar, căci voia să reconstruiască firul acestor 5 ani trecuti fără să-și aminteasca vreun progres în fotbal, sau dacă a iubit pe altcineva înafară de Ștefania, prietena lui din preajma vârstei de 18 ani. Odată ajuns în gară , extenuat și buimac dupa ce a alergat pe străzile Brașovului, căci ultimul tren plecase cu puțin înainte să ajungă el, se trezește față în față cu ...femeia din vis. Era chiar ea, reală, umană. Să fie oare atât de limpede realitatea? Fiecare detaliu  îi era corespondent cu o exactitate înfiorătoare. Ochii i se împaienjeniseră, pulsul crescuse peste măsura admisă, și simțea, dragostea,”foamea de femeia unică”. Era ea întradevăr, înaltă, suplă , nemaivăzut de frumoasă, și la fel de grabită ca și el, dezamăgită de pierderea ultimului tren,spre destinația ei. Alexandru Lung se stăpâni cu o forță de autocontrol imensă, ar fi putut leșina din pricina intensității șocului prin care trecea. Precum Big Bangul, în cazul lui început în primul vis, se preapoate spune că suferise în sine un Big Crunch  al simțirilor neîntemeiate. Acum putea începe ceva real cu femeia pe care deja o iubea, și de care nu-și putea dezlipi privirea. Schița un zâmbet deliric si cu amabilitate făcuse în sfârșit cunoștință cu Felicia Gavrilescu. Precum unul din personajele masculine ale lui Jane Austen, gentilom desăvârșit,Alexandru se asigură că ciocnirea lor sub semnul acestei fortuna labilis nu o afectase fizic pe cea care îi dăduse lumea peste cap. Era femeia lui, cea pe care de o săptămână o întâlnea noapte de noapte și chiar și ziua.  Era paharul de apă  după o lungă vreme petrecută în deșert,în seceta sufletului ce avea nevoie de iubire,o picătură în ocean poate,dar fără picătura aceea un om nu poate trăi.

 

 

 

2

Nu-l puteam citi. Mă captivase deja  cu aceasta. Gândurile celor din jur,acumulate,zgomo-toase, mă deprimă, dar el de ce îmi pare atât de opac? Nici nu știu dacă mă atrag trăsăturile lui armonioase,e un bărbat chipeș, însa nu sunt convinsă că îmi doresc sa îl cunosc. Am construit prea bine zidurile din jurul meu pentru a permite cuiva să le dărâme repede. Ochii aceia, nu îmi erau străini. Mă absorbeau, iar eu nu știu de ce îi luminam atât de puternic, fără să vreau. Nu mă consider cine știe ce frumusețe, sunt un neurochirurg priceput, evoluez în profesia mea, și am stagnat în viața de femeie,singură, puternică,independentă. Asta pentru că nici nu mai vreau sa fiu nota de subsol a vieții unui bărbat. Îmi dădea un tumult greu de descris în cuvinte. Totuși am ales să îl salut cuviincios și să mă depărtez. Deja  pierdusem trenul spre casa, rămânând singură în orasul ăsta, în inima munților.

• Stai , unde pleci? Să știi că vad și nu îmi place să rămân confuz în urma realității, ai pierdut trenul spre..umm..Iași . Am dreptate?


• Da, am fost doar in trecere pe aici,pentru a-mi ajuta niște colegi , neurochirurgi, la o intervenție laborioasă, și mâine  după masă mă așteaptă un anevrism cerebral acolo. Trebuie să fac cumva să ajung …cei de la spital nu au o alternativa , nici nu pot amana , bietul om!


• Să știi că nici eu nu sunt din orașul acesta, stau cu chirie într-o mansardă în centru până voi termina Aș vrea să știi, deși sună mult prea bizar, că nu îmi pari străină.


• Spune-mi ce simți ca sa înțeleg corect ceea ce vrei să-mi transmiți.


• Nu există concret.

Îmi era indubitabil că și eu simțeam că ceva lipsea, că el nu era un străin într-o gară, cu o mască de sticlă pe care s-o străbat cu mintea.  Eram neputiincioasă, incapabilă să-i citesc vreun gând,măcar cât am aflat că până și măturătorul de pe peron  se gândea la copii săi plecați peste hotare simultan  dorind o bere la halbă la cârciuma de vis-à-vis de gara. Mi-am impus să nu îmi dezvelesc inima și rațiunea din primul schimb de replici,așa cum obișnuiesc de altfel, din teama de a nu fi uitată,fie ca și prezență efemeră.

• Voi filosofii, dacă v-ar lăsa lumea ați fi în stare să argumentați logic și convingător ca la miezul nopții nu e deloc exclus să răsară soarele.


• Notez părerea ta bună despre filosofi și mă voi stradui sa te trec la index. Dar nu filosofia mă definește, ci percepția mea originala, interpretarea mea unică a ceea ce studiez.


• E dreptul tău. În afară de asta, cu ce îți mai umpli timpul?


• Îmi pregătesc lucrarea de diploma, și îmi retestez abilitățile de a fi un bun portar , la fotbal..În trecut câștigam un venit minor ce-i drept, din asta.


• Înțeleg că esti destul de singur, i-am spus țintuindu-l cu privirea, căutâd un mijloc de a pătrunde în sinele lui,însa nu izbândeam.


• E neplăcut  când auzi pe cineva rostind cu voce tare ganduri care ai crezut ca sunt doar ale tale, că te privesc numai pe tine. Puteam vorbi despre o mulțime de lucruri din viața de zi cu zi, și tu îmi arunci în față singurătatea. Neurochirurg,huh?


• Uite, sunt singură într-un oraș la mare depărtare de casă, iar mâine voi fi la fel de singură și voi pierde ocazia de a opera un anevrism destul de grav, iar pacientul va avea o stare cu mult mai gravă din cauza ..




• Da! Exact! Ce fel de atomi ar vrea răul unui om suferind?Nu e un motiv de ironie..atomii..hah.. ce vrei să spui cu asta?


• Ne completăm , spunea Alexandru cu un zâmbet fad.

Porniserăm deja la pas  pe străzile centrului vechi ,iar eu , neobișnuita cu frigul acela istovitor de la munte, eram copleșită de o oboseală fizică, însă atenția mea era suscitata din ce în ce mai mult de acest Alexandru Lung.

• Ce ne ramane de făcut? Suntem amândoi într-un oras străin, călători clandestini…îmi spunea Alexandru, parcă neștiind că el însuși locuia acolo, ducea o viață în Brașov. Mi se confesa mie ca e în postura unui călător clandestin.


• Imi placi. Gândești fără inhibiții și mă faci să mă simt confortabil în preajma ta deși abia ne cunoaștem. Am senzația că mă cunoști, și tu îmi confirmi asta verbal.


• E mutuală senzația aceea.


• De parcă suntem conectați dintr-un alt univers . Eu sunt un om de știință și nu cred în teorii de genul. Dar asta e destul de verosimilă. Eu cred în date și dovezi.


• Probabil când s-a întamplat Big Bang-ul, toți atomii din univers s-au împrăștiat iar o mică părticică din întregul acela printr-o implozie a ajuns într-un alt univers. Atomii mei și atomii tăi erau împreuna acolo în acel fascicul. Se cunoșteau dintotdeauna, și au plănuit să ne întalnim și noi astfel.


• Îmi place teoria ta. Dar știai că putem căuta eternitatea fără să găsim absolut nimic?


• Și găsirea nimicului e un progres. Nu ține de noroc, poate chiar ne știm de mult. Hai să aflăm!


• …unde ar putea duce? Fericire? Asta e relativă.


• Fericirea este faptul ca te-m intalnit pe tine, acum, astazi. Simt și știu că te căutam de mult...spuse șovăitor.


• Dar cum își traieste oare nefericirea unul care pare doar fericit?

Minutele se scurgeau într-o clepsidră opacă, niciunuia dintre noi nu îi păsa în mod evident de timpul pe care deși la început mi se părea pierdut, era de fapt câștigat. Eu ma desprinsesem de gândurile mele cotidiene, de viața mea banală.

• Poate că în acel univers avem amintiri împreună. Povestește-mi despre tine, Felicia. Fie de vrei sau nu trebuie să o faci, asta dacă nu vrei să aștepți dimineața, trenul spre Iași alături de altcineva...


• Spre marea mea uimire, stimabile filosof, nu îmi explic de ce din ultimii 5 ani nu-mi amintesc decât tratate de neurologie, chirurgie, neurochirurgie, manuale peste manuale și tehnici de operație. Pâna să împlinesc 20, ti-aș putea povesti câte în lună și în stele.


• Știu și eu destule referitor la perioada de tranziție. Visele copilăriei se prelungesc tulburător in primele scântei ale maturității. Se face trecerea de la posibilitate la realitate, de la magicul”Eu vreau” la convingatorul “Eu pot!”. Am o mare admirație pentru  Octavian Paler.A treia poruncă din decalogul lui , din scrierea Viața pe un peron, spune “să nu-ți amintești, în schimb,orice.Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.” Sunt pe deplin de acord cu ea, însa nu pot spune că o percep ca pe un laitmotiv în viață.


• Consider că ceea ce ne rămâne cel mai de preț de povestit, după ce am încheiat adolescența în speță,nu sunt cunoștințele acumulate în liceu sau notele primite, însemnate într-un carnet, care oricum peste ani nu vor mai avea aceeași importanță , și se simte asta acum, când sunt adult,femeie în toată firea, dar nu cu mult diferită de  copila ce oscila emoțional între două extreme:negru și roz pal. Rămân  amintirile; noi suntem singurii capabili să alegem dacă vrem amintiri, de toate felurile,frumoase,mai puțin plăcute, sau…deloc. Uite opinia mea completă și justă, a unui specialist în medicina minții : cred că a avea amintiri înseamnă a alege (în deplinătatea noțiunii de acțiune voluntară) să participi, să ai experiențe,să gre-șești și să plângi, să trăiești o vastă paletă de sentimente în nuanțe distincte, noi trăiri,dezamăgiri, să iubești.


• Și dacă aleg ,,deloc”?


• Sincer,din ceea ce am trăit și eu ,lipsa amintirilor este atunci când intervine frica, încercarea de a trece prin filtrul rațiunii o parte din situațiile inedite prin dificultatea de a gestiona sinele,sau nu. Astfel intervine inhibarea,complexarea și uneori anxietatea sau depresia , “maladii” tot mai comune în rândul tinerilor din societatea cotidiană. Acest refuz, evitarea, reținerea de la a te exprima duce la autoexcludere,implicit  la o falsă consolare( prin întrebarea retorică “De ce să fiu ranit/ă?”..’’mai bine evit o astfel de experiență’’ )la o pseudoatitudine protectoare asupra sufletului, a sensibilității sau chiar a orgoliului. La urma urmei, e și asta o fobie(socială), și din proprie experiență am numit-o astfel,și sunt bucuroasă că pot spune că am depășit  anumite manifestări ale acesteia, din adolescență. Am adoptat acesta mentalitate:Ce risc?  Totodată, am știut că la un moment dat mă vor durea unele clipe,situații, atunci când voi înfunta dezamăgiri, gustul amar al  despărțirilor, acestea amplificate de  firea mea mult prea sensibilă, dar mă consola faptul că mi-am găsit curaj să privesc cu optimism la amintirile pe care le voi acumula din experiențele următoare. Din dorința de onestitate, aș minți dacă aș spune că toate amintirile sunt frumoase .


• Îmi place enorm sa te ascult, felul în care vorbești..


• Ai grijă Alexandre, să nu te îndragostești cumva. Poate aveai până acum vreo șansă să te împrietenești cu mine, dar iubirea deja e un joc serios.


• Nu pot să nu . Nu pot să îți promit că nu .E peste limitele rațiunii mele ce se întâmplă acum în mine.


• Mai bine nu mi-ai cere iubire. Când negrul și acel roz pal se întâlnesc, pur și simplu e sațietatea. Te saturi de mine, de neechilibrul meu, de vulcan, de liniște. Pur și simplu te vei sătura cum și eu mă satur uneori.


• Nici nu mă lași să văd concret negrul și rozul pal, la lumina clară a zilei. Iți pot spune că și atunci când vom fugi de noi,  eu te-aș trage spre mine,și că iubirea poate schimba tot. Nu mă depărta înainte să ne apropiem.


• Eu așa am fost dintotdeauna. Gândesc tot ce mi se întamplă la scală infinitezimala. Asta a fost daunator…adolescența mea, frumoasă, dar grea perioadă.


• Lasă-mă să-ți spun ceva. Nimeni nu îți poate garanta că într-o zi nu vei mai simți frustrare,tristețe,durere. Cel mai probabil așa suntem noi oamenii concepuți biologic, psihic, să trăim o vastă gamă de trăiri afective puternice, ajunse prima dată la apogeu ,îndeosebi în adolescență. ,,Carpe diem” se referă la mai mult decât să te focalizezi pe întregul proces laborios de studiu.


• Vreau să rămân cu amintiri, să nu simt că a trecut timpul fără să fi experimentat nimic, o îndelunga amânare a dezvoltării mele ca om, cea personală, dar și a inteligenței emoționale de la adolescență până în prezent.


• Andre Maurios in Memoriile sale spunea că este o mare nebunie și aproape totdeauna pedepsita să te întorci,  să vrei  să retrăiești la 40  de ani  tot ce ai iubit  sau te-a bucurat la 20.La vârsta asta,  anii maturității, ar fi un supliciu să retrăiești anumite iubiri.. .


• Aș vrea să înțeleg ce am iubit, ce am trăit și mai ales, să mă înțeleg pe mine… în jurul vârstei de 16 -17 ani, eram extrem de  sensibilă, naivă,bleguță și isteață simultan. Ulterior ,am devenit mai realistă, dar pentru că am trăit anumite procese afective la intensitate adesea mai mare decât moderata, îmi voi aminti, multe, monstruos, momente, oameni, cantitativ, de o masivitate arhitectonică.


• Omul e ca vioara, pui degetul într-un loc, sună într-un fel, pui degetul în alt loc, sună altfel, spunea Luceafarul  literaturii romane, iar tu îmi pari aidoma unei partituri de anvergura enesciana. Trăirile afective foarte intense dezorganizeaza conduita, blocheaza deciziile, activitatea, accentueaza concordanta sau neconcordanta dintre cerintele interne si realitati.


• Eu una nu ma consider mereu labil afectiv, dar ma regasesc constant in vorbele lui Caragiale: “simț enorm și văz monstruos”. Îmi place să citesc oamenii, apoi să compun, să le găsesc echivalent apoi, în propriul univers, printre hârtii de un alb perfect, mâzgâlite de cerneala unui stilou ieftin, să devin un demiurg, anonim, dar în ceea ce compun  să știu că ating perfecțiunea mea, că nu voi fi dezamăgită de personajele mele, comportarea și sistemul lor de gândire, iar dacă da, tot eu le voi îndrepta greșelile, le voi modela întru perfecțiune.


• Și eu am acest fetiș, scriu mult și despre orice, ba chiar am găsit sapămâna trecută un vechi jurnal, cu pagini rupte de care nu îmi amintesc o boabă.


• .hmm..totuși, parțial, la fel e si universul amintirilor. Unii, se folosesc de darul imaginatiei, si creativ, reformulează unele detalii din amintiri, rezultând  un produs final așa cum și-ar fi dorit să fie în realitate.În selectarea amintirilor, cele care merită să fie păstrate și cele pe care le putem plasticiza pentru a nu ramane odioase memoriei, intervine mai mult sau mai puțin perfecționismul, idealizarea.


• Ce este perfecțiunea, draga mea Felicia?Mi-ai putea spune o părere a ta, te rog?


• Explicare concretă, unică a termenului nu există. Fiecare o poate defini în funcție de propria persoană; sunt convinsă că definiția acesteia s-ar aduna în volume, mii de pagini care să acumuleze interpretări specifice, definitorii ale tuturor celor șapte miliarde de suflete de pe acest pămțnt, în prezent, alături de reflecții din toate timpurile ale creatorilor de artă, filosofi ai căror principală activitate a fost problematica existentiala, și nu numai.


• Uite explicația mea acum:adjectivul “perfect” caracterizează ceva pur,care nu mai poate fi completat cu nimic, nu i se mai poate adăuga ceva în plus pentru a-l face mai bun/frumos.La ce ajută să fii perfecționist? Răspunsul acestei întrebari are două variante diametral opuse: ori sfârșești zilnic câte puțin în dezamăgirea inevitabilă conferită de lacuna desăvârșirii,proiectarea în intangibilitatea idealului adesea nerealist, ori te mulțumesti cu sublimitatea defectului, variantă care te face fericit. Aduce cu  ea satisfacția unicității și îndepărtează printr-o gândire optimista, dar în concordanță cu realitatea, ‘’overthinking’’-ul  mult prea dăunător,care te face veșnic nemulțumit, din punctul meu de vedere.


• Nu găsesc echilibru între cele două-rațiune și simțire- și înca se duce o tumultoasa luptă, aceasta până când cineva îmi va atinge inima , până voi cunoaște iubirea mutuală, când celălalt va simți ce gândesc; tocmai atunci voi putea spune că liniștea mi se va părea simpatica, iar taciturnitatea își va fi descoperit o latură euforică; doar iubirea te schimbă în cineva mai frumos, mai aproape de perfect.


• Tot a doua variantă exprimă renunțarea curajoasă la suprareflectare și la iluzia cunoașterii absolute a perfecțiunii. Eu cred în perfecțiune, dar nu o accept ca fiind un model singular, general de urmat, asemenea unui scop în viață. Scopul este fericirea, iar perfectionismul , perseverența ajunsă la încăpățânare deja aduce o perpetua  Nu exista vreo broșură sau vreo carte de dezvoltare personala cu titlul: “cum  să  atingi perfecțiunea în n  pași?‘’.Ea e în fiecare dintre noi, iar descoperirea,atingerea ei nu are niciun stereotip comun; consider că implică doar ganduri pozitive și iubire. Iar iubirea este tribulația,afectul care salveaza orice și pe oricine, ca și sentiment mai presus de emoție, de la o zi neplăcută sfârșită alături de cineva față de care îți manifești trăirea, idealizată printr-o prezență mutuala, până la chinurile iadului, unde instanța supremă este divinitatea.Am încercat și eu  să abordez comprehensivitatea perfecțiunii, afirmând personal că  dorința de idealitate încă zace în mine, uneori aducând extazul,alteori agonia, totul în funcție de cum o abordez în viață.


• Adevăr graia Eliade când spunea:„Mă gândesc însă la zădărnicia setei noastre de perfecțiune, de ascensiune-atâta timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaște nimeni.”.Să îți pui speranțe în ceva și să vezi dinainte ruinele, să fi fost deja conștient de eșec, dar să crezi într-o ’minune’, asta e  odioasa amăgire. Desigur că ea se bazează și pe ceea ce se petrece în jur, de teatrul din mediul exterior sinelui, de interpretarea și influența comportamentului celor din jur în raport cu tine.


• Daca totuși ai curaj să te aventurezi în experiențe ce tind încă de la început spre un epilog dezolant, asta denotă optimism debordant și stăpânire de sine mare, iar dezamagirea si mahnirea posibila , existenta sau nu, desi dureroasa nu trebuie privită anticipativ. Amintește-ți că naivitatea temporar constructivă, bucuria aceea dinaintea amăgirii, conferea o stare de bine, fericirea vremelnică,era ca o mașină a timpului pentru că îngheta o clipă în eternitate. Dacă idealul provizoriu este cu adevarat important, veșnicia amăgirii aduce în registrul emoțional deplinătatea interioara în respectivul domeniu al vieții, deci, merită strădania de a nu pierde clipa de euforie, cu toata puterea voinței de care dai dovadă. Dacă totuși destinul va lua alta conotație, privește spre partea plină a paharului , o amintire, frumoasă, dar și o tristețe constructivă, căci data viitoare , asemănătoare primei provocări, vei proceda diplomat, prin evitarea realistă, nu pesimistă; pe de alta parte nici ignorarea experienței nu este benefică, însa  odata ajuns la maturiatea emoționala, diferentele de nuanțe și aspectele ce țin de structura discretă a unei situații, sentimente clădite, vei ști cum se procedează cel mai corect.


• Cred în fumusețea corespondenței,ce se pierde în această lume, în secolul vitezei, a site-urilor de socializare, iar nerăbdarea cu care era așteptată zile întregi o bucățică de hârtie cu zeci de ani în urmă a atins intervalul unor secunde. Scriu scrisori,ocazional, unele le trimit, fac acest gest neobișnuit , privit ciudat, iar din aceasta cauză sunt scrisori pe care nu le trimit destinatarului, fie el și la străzi distanță,niciodata. Sunt visatoare, mă proiectez în lumea mea, care uneori se încadrează în anul 2016, alteori în epoca clasicismului, sau in Anglia Victoriană, și mă regăsesc prinsă într-un cadril cu vreunul dintre gentilomii din scrierile lui Jane Austen, și având o viață deloc banala, plină de intrigi și sentimente trăite la paroxism. Când încerc să aduc toate acestea în viața reală, se resimte o diferență capitală, însa tocmai în aceasta cred că constă unicitatea și ineditul.


• Energia acumulata zi de zi trebuie focalizată și în alte activități, în altceva decât contemplarea, reflectarea peste limite ,căci poate genera obsesia irațională, rutina, perfecționismul absurd și în final degradarea sinelui. Verbul ,,a profita” , cu sensul de a te bucura de timpul cu pricina, este cel mai adecvat în cazul de față, și ideal ar fi să se folosească la diateza activă, în   Ceea ce este esențial este faptul că eu nu am ales  să ma închid într-o capsulă în care să îmi protejez sentimentele, sa nu interacționez cu cei din jur, care ma pot răni, departându-mă ușor de realitate.Astfel am găsit o alinare în a acumula amitiri în urma experiențelor, frumoase sau nu.


• Adevărat.Frica de dezamăgire sau dezolare nu e o soluție, e dăunatoare. Chiar și eu care am o sensibilitate maladiva, am constientizat în scris povestea fricilor mele, și pe rând, le-am anulat, neutralizat. În anumite cazuri, semnificative, este necesara, dar adesea este doar un pretext pentru a nu înfrunta realitatea.


• Viitorul este imprevizibil, de aceea merită cu mult mai mult ‘’supraviețuirea’’ în prezent.Și iarăși ajung la importanța scrisului, a confesării tale catre tine, eficientă și sănătoasă. Asa mai ajungi și tu la fericire, eliberand mai întâi ganduri “negre” .


• Acum simt doar o mare nevoie firească să fiu fericită. ‘’De unde să știu eu că fericirea nu e euforia, vârtejul, beția, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelișuri poleite de o poezie falsă?!”Orice ar fi, fericirea va aduce amintiri. Țin la bucuriile mici care mă fac să ma simt plină, în suflet, fără goluri ale tristețelor justificate sau nu, dar care nu confera împlinirea totală.


• Oricum concluzia mea este că amintirile rămân, rareori o fac și oamenii… Amintirile , ele irizează nostalgie, bucurie sau tristețe, apar și reapar în momentele de solitudine, liniște, sau dacă sunt invocate.


• Asta și faptul că impresiile și emoția din filmul amintirilor din trecut pe care le-am trăit cândva nu definesc prezentul,ci doar contribuie la configurarea lui.


• Și așa am ajuns noi doi la unanimitate. Plăcuta dezbatere avuserăm noi doi.. mă aprobi?


• Deși sunt obosită, am colaborat just, sper. Trecând printr-o anume experiență de viață, având un anume mod de a fi și de a privi lumea, este firesc să apară puncte de vedere divergente.


• La mulți ani, scumpa mea Felicia!

Și deodată se apropiase de mine; m-a luat în brațe și m-a sărutat dureros pe frunte , abia atingând-o cu buzele. În acea îmbrățișare am simțit cum brațele lui mi-au strâns trupul atât de tare și duios încât toate piesele componente dispersate în neantul goliciunii interioare, s-au lipit la loc, adeziune și coeziune dintr-o pasiune neînțeleasă, pătimașă, cea cu care el mă învăluia.

• Faci frumos ce faci din mine fără să faci nimic. Te rog să nu pleci mâine, te rog să mă lași să te cunosc mai bine, și te rog să îmi citești ultimile pagini ale jurnalului despre care îți spusesem. Caietul e acasă, și la mine se găsește un loc pentru tine ,să te odihnești până mâine.

Fără să scot vreun cuvânt, doar privindu-i ochii ce i  se luminau la întâlnirea alor mei, am pornit după el spre casa lui. Liniștea disparu după ce tot el inițiase o banală conversație doar de dragul  unui schimb de amabilități pentru a ajunge mai ușor la destinație. Ajunseserăm într-o clipită acolo, într-o mansardă nici foarte spațioasa, nici foarte înghesuită, și frumos ordonată, cu un design modern, simplist dar plăcut văzului.

• Ți-am lăsat la baie un prosop curat. Săpun și ce mai ai nevoie găsești pe etajera din dreapta. Mă duc între timp să pregătesc o gustare , dar să nu te aștepți sa fie prea banala, pentru că e totuși ziua ta, și vei găsi pe canapeaua îndreptată spre balcon ceva îmbrăcăminte comoda. Doar să știi , ți-am propus alternativa orelor de odihna din pur umanitarism. Dacă vrei conversăm până în zorii zilei, însă te simt epuizată. Ai grijă de tine.


• Mulțumesc, Alexandru. Ești un om bun, îmi placi.

După ce terminasem operația de ‘deparazitare’, îmi arunc din obișnuință o privire în oglindă , să văd dacă totul este în ordine. Eternul feminin! Da, nu sunt o apariție care epatează, dar nicio persoană care să rămână complet neobservată.  În scurt timp ajunsesem pe canapea, fără să îmi pese de gustările de pe măsuța de cafea, aranjate milimetric și pregătite cu atenție de Alexandru, și mi-am întins trupul istovit, slăbit, dar care ascundea o inimă plină de frumusețea unei emoții noi, ceva ce aducea a afecțiune pentru bărbatul ce mă găzduia , în privirea căruia găseam candoarea unui copil.

• La ce te gândești? Mă întreabă cu un licăr de curiozitate în priviri.


• La nimic important. Nu contează decât faptul că ești acum aici, cu mine. Aș opri timpul în loc dac-aș putea.

Si deodata el se repezi spre un colț de cameră, și căutând un creion și o ascuțitoare porni  grăbit cu un caiet în mână spre balcon, se întoarse însa după pachetul de țigări.

• .da..fumez, din ce în ce mai puțin ,dar când scriu , simt că e un rău necesar. De aceea mi-am propus să mă las, să mă abțin.


• Ești dependent de țigări?!? Dependent în sensul că fără ele nu ți-ar fi bine fizic, așa cum sunt eu dependentă de perechea asta de ochelari, nu foarte dragi mie…


• Eu le controlez, nu ele mă stăpânesc, deci nu e  o dependență. Acum, dacă mă scuzi câteva momente. Mă duc să pregătesc în prealabil jurnalul, în câteva momente ți-l dau spre citire.

Îl priveam întinsă pe canapea, slăbită, iar el scria ridicându-și ochii spre mine adesea, însă eu adormisem în mod inopinat, captivată de munții ce împodobeau întregul peisaj accesibil  ochilor atât de pe canapeaua unde mă aflam cât și de pe  balcon, chiar și restul mansardei aș putea spune.  Dimineața  veni  numaidecât. Pe măsuță mă aștepta o cafea proaspătă, un manunchi  de crizanteme culese din ghiveciul bătrânei vecine de dedesubt, jurnalul și un bilet în care Alexandru anunțase că va lipsi câteva sferturi de ceas, plecat pentru desăvârșirea unei surprize , cu ocazia aniversării mele.

”9 octombrie

Mă tânguiesc ca un copil sau ca un zănatec, căci zănatecă și copilărească ți se va părea dragostea mea de până acum. Felicia, te visez  dinainte să te cunosc, fapt ce denotă absența conștientizării amândurora  referitor la un real trecut avut împreună, rămas în  subconștientul meu. Ai apărut deodata în visul meu, unde ne-am sărutat ca doi condamnați la moarte care își iau rămas bun pentru totdeauna. Tu nu-mi treci prin minte ocazional, tu trăiești acolo. Mă înnebunește spaima că s-ar putea să te pierd, că împlinirea iubirii noastre nu mi-a fost dată decât în vis.Dacă ar fi așa, m-aș despărți de viață atât de ușor… acum știu că o întreagă tinerețe te-am așteptat  pe tine , chiar pe tine. O să înțelegi cândva , sunt sigur, întocmai ce vreau să spun. S-ar putea oare ca totul să nu fi fost decât o biată nălucire? Mă cuprinde sincer, o zarvă științifică și citadină. Nu vreau să fiu nici Tristan, nici Romeo, ci Alexandru Lung. Cu toate acestea sufletul omului nu a înregistrat schimbări mari de-a lungul secolelor. Se modifică rareori tribulațiile sub cheia fricii de ridicol, de melodrama. Diferă de la iubire la iubire. Dacă tu te răcești vreodată, Felicia, eu voi decădea sufletește… nesiguranța în care mă aflu mă distruge.Spune-mi că și tu mă iubești, că și tu îți amintești ceva, orice, vag sau nu,dar nu fi indiferentă. Încearca să intri în pielea mea, în momentul în care fata din vis îmi apare brusc și neavenit în fața ochilor, într-o zi de octombrie, în gara pustiită . Încearcă, chiar dacă nu vei izbândi…e sfâșietor, poate derizoriu, dar inefabil, elegiac,sibilinic.”

Nu am știut cum să reacționez, mă blocasem cu privirea spre declarația lui de dragoste. Știam că nu aș fi putut să împărtășesc aceleași sentimente, și nici nu am vrut sa îl dezamăgesc.Așadar, am pornit imediat spre gară, fără să mă gândesc la consecințele acelei nopți asupra minții și sufletului meu. Nu i-am lăsat nicio informație de contact, deci în teorie, totul se pierduse în momentul în care eu m-am urcat în trenul spre Iași.  Nu meritam acele cuvinte frumoase. Eram de multa vreme descumpănită și fără de speranță în amor, până în seara precedenta poate că singura mea cale de scăpare ar fi fost supunerea sub cheia  mutualității unor sentimente profunde.   Alexandru va suferi după despărțirea aceasta, mi se rupea sufletul numai gandindu-mă la el, străpuns în însuși miezul dragostei lui, amintindu-și poate nopțile  repetate de extaz, în care  cum aș fi putut eu , o necunoscută, din visele lui, să pătrund  în mansarda lui și  șă-mi risipesc pletele blonde pe perna lui, rămasă acum mototolită puțin pe canapeaua unde eu, Felicia lui iubită, am dormit. Bizar dar adevărat. Trebuia să iau o hotărâre, la care m-am gandit pe parcursul a tot drumul spre orașul meu. Nu mi-am închipuit nici macar o clipă că de fapt și eu nutream sentimente bine definite pentru el, și că odată ajunsă la spital, atunci când una din infirmiere îmi aduce grăbită să plece la schimbul de tură, o cutie cu obiecte //antice.. din încăperea medicilor de gardă,  unde aveam să găsesc un aparat care șterge memorii. Lânga el era o agendă de-a mea din al patrulea an de studenție, în care scria negru pe alb faptul că eu împreună cu un coleg de breaslă am conceput, inventat respectiva aparatură. Erau notații cu lux de amănunt despre modul în care funcționa aparatul, și spre epilog, David,un neurochirurg excepțional ce profesa acum în Sibiu, consemnase  prima și ultima utilizare practică a mașinăriei, și anume atunci când eu și Alexandru Lung, noi care aparent cândva ne făceam planuri de nuntă, să ne petrecem o viață împreună, am hotărât să ne ștergem amintitile avute împreună din ultimii circa 2-3 ani. Însă citind agenda, am descoperit logica întregului prezent: ștergerea amintirilor, a acelor părți bine delimitate din memorie, exclusiv a experiențelor trăite alături de el se efectua prin conectarea unor electrozi așezați pe scalp, ce înregistrează activitatea nervoasă, în speță amintirile , în timp ce subiecții, eu și Alexandru am menținut un contact vizual profund. Totul însă luase o alta întorsătură în clipa când amândoi ne-am oprit deodată  , și nu ne-am mai privit în ochi. Atunci  s-a întrerupt întreg procesul și au rămas părți intacte din amintiri în alte încăperi ale creierului ,în subconștient.  Părți care au apărut în visul lui după câteva luni de memorie lacunară, și în gândurile mele atunci când l-am întâlnit întâia oară în gara, nepărând o prezență pur efemeră. Astfel, a doua zi m-am urcat în primul tren spre Brașov, și mi-am lăsat destinul să-mi conducă pașii…

3

• Ai fost prima mea experiență adevărată , sub semnul iubirii pure…!


• Stai la mine câteva zile. Vreau să știu tot ce mi-a fost șters din memorie. Uite, ca să nu fie inconveniente, te invit câteva zile în inima munților… fie chiar octombrie…simt că marea aceea din visele mele mi-e atât de odioasă; nu te-a mai adus niciodată la mal. Valurile te-au capturat, te-au ținut doar pentru satisfacția unui final nefericit, eu doar te căutam uneori pe străzile pustii,alteori la marginea patului meu, cu aceeași ochi întredeschiși, iar tu apari de nicăieri într-o gară, vie, într-o seară, de ziua ta. E destul de ciudat, pentru că atunci când te întâlnești cu un om pentru prima dată, urmezi un stereotip, ca un protocol, ești diplomat, faci cunoștiință, cauți să-l ::citești::, să-l abordezi adecvat tipului lui de a fi, îți dorești de cele mai multe ori să îl patrunzi în profunzimea sinelui, pe când eu am simțit că ar fi trebuit să îți spun doar că te ador, asta înainte să vreau să aflu ceva mai multe despre tine. Numai dacă visele ar fi fost simultane, și m-ai fi știut și tu înainte de ziua aceea… Nu te-am putut ține de mână, dar te țineam, te țin si o voi face pentru totdeauna, în inimă. Acum știm că ne-am iubit. Iar eu încă te iubesc. Acum vreau mai mult ca orice să fim împreună și să nu mai lăsăm umbrele trecutului să ne despartă.


• De ce îmi ceri o căldură de gheață? Nu te pot asigura că pot. Am nevoie la scală infinitezimală de fiecare detaliu al relației noastre din ultimii ani. Mi-e teamă să mai risc aceeași iubire. Acum ar fi fatală..niciun aparat nu va mai repara două vieți ruinate.


• Dar te iubesc,Felicia Gavrilescu! Nu țin la concepții de genul: “suntem meniți, predestinați”dar știu ceva sigur , și anume ca e un sentiment profund… Am găsit scrisori acasă, la Zărnești și fratele meu spunea că ai salvat în laptopul meu vechi conversații de la începuturile relației noastre, sub numele folosit și de mine când le-am salvat în computerul tău ,”mr&miss perfect”


• Ce copii eram… un lucru e cert, fiecare am ținut câte un jurnal, al meu era în cutia aceea, lânga foile rupte din al tău, tot la mine fiind și acelea; dupa cum vezi, rudele și prietenii ne-au ascuns totul dupa procesul acela…Asta mă înspăimântă și mai tare. Propun să citim începutul tău din jurnal și epilogul meu.

“    Am blogul acesta de câteva lui, primesc mesaje de la urmăritori, dar fata asta cu ochii ei atât de frumoși m-a captivat…altfel. Flirtul meu banal la nivel de mesaje nu funcționează. Cum se poate să ma influențeze în halul ăsta, să ma facă să simt afecte elementare, când ea nici măcar nu are vreo poză în care să o pot vedea… abia dacă știu cum o cheamă. Adorație?Simpatie?Confuzie…Și aceasta din urmă  pentru că nu-mi amintesc să fi cunoscut pâna la 21 de ani vreo fată dinăuntru spre exterior, greu accesibilă. Are un mod de gândire atât de just, pătrunzător și simultan plin de candoare și feminism. Mă determină încetul cu încetul să mă foclizez numai și numai înspre ea. Înca vorbesc cu multe fete, dar ea, my intelligent lovee îmi pare altfel..e de păstrat! “

Răsfoind împreună jurnalele, citind scrisori și mesaje vechi  salvate în conversații , au pus cap la cap piesele unui puzzle, scene semnificative ale poveștii lor de dragoste, poveste pentru că a avut un final tragic urmat de o renaștere din propria-I cenușa , a lor;un film subapreciat de protagoniști în primă instanță întrucât nu au avut curajul să lupte cu ei înșiși mai întâi de orice alt factor extern iubirii lor. Scenariul  iluzoriu surprinde următoarele:  Alexandru Lung și Felicia Gavrilescu se cunosc la început la nivelul profunzimii rațiunii fiecăruia, apoi inevitabilul a adus simțirea, primul “Te iubesc”, întărit de gesturi mici, aparent pierdute în secolul vitezei , al mesajelor trimise și primite la milisecundă, precum corespondența, însoțită de mici atenții confecționate de ei, ce ascundeau nimic altceva decât o admirație profundă si iubire sinceră, cel puțin în incipit.  Au format o rutină, dialoguri metafizice, profunde, convorbiri telefonice târzii în noapte, toate acestea după ce Felicia renunțase la masca anonimatului unui blog. Legătura lor izvora optimism, speranță, gânduri frumoase și pozitive, toate acestea până într-un punct final. Erau niște copii când și-au vorbit prima dată; ea se fandosea maturicește iar el deopotrivă avea tot o conduită maturicoasă doar. Însă cum să iubești fără să atingi, vezi, simți aproape? Nu degeaba se spune că zona cea mai erogenă a unei femei este mintea, iar el a reușit să o captiveze la nivel cerebral mai întâi, tot acest proces devenind mutual. Erau niște copii… care supuși sub domnia plictiselii , monotoniei și a curiozității pentru efectele spontaneității au ajuns treptat la o joacă serioasă, cu un foc care i-a ars pe amândoi în egală măsură, flăcări puternice…iubirea. Alexandru îi mărturisea zilnic amplificarea simțămintelor lui iar ea încerca o bucurie nemaipomenită . ținând corespondența săptămânal doar de dragul așteptării unor vorbe dulci mărturisite sub alte mijloace, iar cel puțin de două ori pe lună, adiacent vieții lor de studenți, ea la Medicină, el la Filosofie, aveau grijă să se întâlnească pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă, numai cât să-și stăvilească dorul, amăgindu-l cu o falsă capacitate de atingere a perfecțiunii. El, spre sfârșit din ce în ce mai des, vorbea și dădea speranțe deșarte, curtând mai mult sau mai puțin voluntar, alte fete. Distanța  nu era un inconvenient concret, însă nu pute opri suspiciuni, lacrimi neplânse și modul în care el nega, mințind frumos, ce s-au adunat treptat în mintea și sufletul mult prea sensibil al Feliciei. Astfel, a explodat.El nu suporta reprosurile ei, așa ca din lașitate și saturație oarbă, au căzut de acord să fie subiecții primei experiențe cu aparatul Feliciei și al lui David.

*

El citea acum cu vocea tremurândă, înfricoșat parcă de sfârșitul a ceva ce nici măcar nu începuse , ultimile ei însemnări din jurnal, pagini rupte cu indignare și scoase acum dintr-un plin ce nu a fost deschis niciodată de el, destinatarul în cauză.  Alexandru Lung plângea cu o sinceritate cumplită în fața Feliciei Gavrilescu     , pe când ea doar privea încremenită într-un punct mort: ochii lui. Se părea că era chiar același contact vizual ca și cel din timpul procesului ștergerii amintirilor. Memoriile au fost mereu în mintea lor, toate își reveniseră în acele clipe, când ei încercau paroxismul  unei granițe între disperare, fericire și obscuritate, toate dizolvate în iubire și nebulozitate . procesul a avut loc precum un banal fenomen fizic reversibil, ciclic, o  termodinamică a inimii, răcită ulterior din pricina unei vagi neconcordanțe cu percepțiile lor, raționalizarea prezentului , eșuată pe deplin în ambele cazuri. Acum pe amândoi îi podireau lacrimile, haotic, surescitant, însă niciunul nu făcea vreo mișcare de apropiere sau depărtare.

“ Dragul meu Alexandru, iubit și drag îmi ești, dar m-ai uitat.  Nu mă mai suni, nu-mi mai amintești că ma iubești cum o făceai odată, și vei considera toate acestea reproșuri, dar să știi un lucru…îmi e dor de doare. Îmi frânfi inima, unde, poate nu știi, locuiești ,acolo. Te simt, cutremurată de ceea ce îmi pare cel mai real, anume că nu mă mai iubești. Te-ai plictisit poate, dar mi-ai fost ca o otravă. Poate că de aceea ochii mai trebuie spălați de lacrimi din când în când, ca să poată vedea viața foarte clar ca odinioară. Da Alexandre, ochii aceia  de un verde nedefinit de care cândva erai îndrăgostit. M-ai depărtat astfel încât  din exterior să pară că nici mie nu îmi mai pasă de ceea ce este, a fost între noi…poate așa a fost scris să fie. Eu nu știu ce să fac mai mult decât să te iubesc…iar tu îmi vei spune că pur și simplu nu ne mai funcționează scripeții?  Mereu ți-a plăcut să-mi explici fizica aplicată în toate cotloanele vieții, dar oare ai reușit vreodată să înțelegi și “mecanina inimii” mele?

O să îmi reconstruiesc viața. am obosit să alerg între ruinele astea; mi-am făcut-o cu mâna mea, cu mintea și voința mea de fapt. Știi doar, ți-am mai spus… Iubirea înseamnă să nu spui niciodată îmi pare rău, pentru nimic. Eu pur și simplu te simt cum empatizezi, simpatizezi tot mai puțin. Nu vreau să fiu dorită doar ”tactil”.  Nu vreau să fiu doar o notă de subsol a vieții tale. Încă sunt o tipă cerebrală, deși cu tine cam devenisem acefală, din pricina iubirii. Îmi ipsește să mă faci să ma simt pe deplin referința vocativului iubito. Am avut curaj și chiar o nesimțire infantilă să mă implic afectiv imediat după primele conversații cu tine, ca să ajungem aici. Nu mai cred că gelozia mea e constructivă. Ai făcut exces de  te iubesc o vreme iar acum și-a pierdut sensul, însă eu dacă n-aș simți nu m-aș mai trezi în miez de noapte, plângând din pricina unei tristeți jalnice și a suspiciunilor. Cred că e sfârșit, aici și acum… Am obosit.Acum îți dezvălui  apogeul substanței rândurilor pe care de mult mi-am dorit să ți le trimit: prefer să fiu singură aici fără vreun ..”te iubesc” și să aștept, să caut, să sper  la cineva aici, mereu aproape, care va simți și va avea dovezi pentru a-și susține și întări afirmațiile,dragostea ,însă cel mai important este să mi-o ofere numai mie. Eu vreau, voiam cel puțin să mă iubești numai pe mine , să fiu eu cea specială, dar oh, dragule, de ce îmi răsună în minte numele lor: Claudia,Iza, Delia…cum de ne poți prețui pe toate simultan? De aceea nu te mai pot crede . Nu vreau să ajung doar “ una din fetele tale”, singularitate , Alexandru! Tu să fii convins că atâta timp cât îți dorești asta. Mă ai și mă vei avea până când fiecare stea din galaxia asta va pieri, și atomii aceia se vor risipi, tu mă ai. Îmi rămâne să-ți spun doar că e trist că mă minți iar eu m-am săturat de tine spunându-mi doar ce vreau să aud, și nu ceea ce vrei să spui cu adevărat .

Închei scrierea mea spunându-ți că  scrisoarea o vei primi abia după  ce noi doi vom fi căzut de acord să ne ștergem împreună amintirile…am inventat aparatul acela dar nu mi-am închipui că-l voi folosi chiar eu cândva, eu și așa-zisul meu iubit. Îmi lipsește sufletul acela cald aproape. uite ce ușor ne-am lăsat acum, ștergând iubirea atât de simplu. De aceea îți mărturisesc că…simt că nu mai simt nimic!

Cu dragoste rece, prețuire și respect,a ta Iubită, Felicia Gavrilescu”

- Ne-am găsit a doua oară,  te am încă o dată și îți spun că…Te Iubesc,cum să te uit?

de Cricu Iulia