Grupaj de poeme - Alexandra Mihalache

Sonetul  poetului

Poetul este însăşi veşnicia

Ce-a sărutat cuvintele cu jale

Şi-a tremurat în doine abisale

Zidind din trupul vieţii poezia.

Atâtea lacrimi varsă în pocale,

În ochi i se-oglindeşte elegia,

Din veacuri izvorăşte fantezia,

Privire mângâiată de  petale.

O lacrimă de înger se aşterne

Pe versul său de timp neîntinat,

Prin sita vremii dorurile-şi cerne

Acelaşi cer din care s-a-ntrupat,

Căci el, poet al mărilor eterne,

De  nemuriri nu s-a mai vindecat.

Sonetul poeziei

A plâns cu soare astăzi nemurirea

Când s-a-mbrăcat cu haina de lumină

În care cerul teama îşi alină

Iar  stelele îşi varsă strălucirea.

Doar lacrimi vii se zvântă-n zarea lină

Cu vers divin îşi sutură iubirea,

Îngheaţă în amurguri amintirea

Si-ntr-un târziu cu mările suspină.

Nu e sălaş mai sfânt ca poezia

Să-şi clatine eternul într-un vers,

Prin veacuri şi-a urmat călătoria

Şi rănile din suflete a şters.

A revărsat în ochii noştri glia-

În templul ei e-ntregul univers.

Sonetul luminii

Cuvântul mi-a fost leagăn şi-alinare

Iar casa mea e însăşi poezia,

Pe prispa ei veghează veşnicia

În doine şi lumini strălucitoare.

Mă cheamă cu ardoare datoria

Când strâng la piept buchetele din soare,

Doar versuri cântă fără încetare

Sfinţind în doruri lacrime şi glia.

Există, oare, floare mai frumoasă

Ori cer curat atât de cristalin

Cum este poezia luminoasă

Care aduce mărilor senin?

Nicicând nu intră noaptea-n a mea casă

Căci lampa mea e versul din suspin.