Grupaj de poeme - Alexandra Mihalache

Sonetul  poetului

Poetul este însăşi veşnicia

Ce-a sărutat
cuvintele cu jale

Şi-a
tremurat în doine abisale

Zidind din
trupul vieţii poezia.

Atâtea
lacrimi varsă în pocale,

În ochi i
se-oglindeşte elegia,

Din veacuri
izvorăşte fantezia,

Privire mângâiată
de  petale.

O lacrimă de
înger se aşterne

Pe versul
său de timp neîntinat,

Prin sita
vremii dorurile-şi cerne

Acelaşi cer
din care s-a-ntrupat,

Căci el,
poet al mărilor eterne,

De  nemuriri nu s-a mai vindecat.

Sonetul poeziei

A plâns cu soare astăzi nemurirea

Când s-a-mbrăcat cu haina de
lumină

În care cerul teama îşi alină

Iar  stelele îşi varsă strălucirea.

Doar lacrimi vii se zvântă-n zarea
lină

Cu vers divin îşi sutură iubirea,

Îngheaţă în amurguri amintirea

Si-ntr-un târziu cu mările
suspină.

Nu e sălaş mai sfânt ca poezia

Să-şi clatine eternul într-un
vers,

Prin veacuri şi-a urmat călătoria

Şi rănile din suflete a şters.

A revărsat în ochii noştri glia-

În templul ei e-ntregul univers.

Sonetul luminii

Cuvântul
mi-a fost leagăn şi-alinare

Iar casa mea
e însăşi poezia,

Pe prispa ei
veghează veşnicia

În doine şi
lumini strălucitoare.

Mă cheamă cu
ardoare datoria

Când strâng
la piept buchetele din soare,

Doar versuri
cântă fără încetare

Sfinţind în
doruri lacrime şi glia.

Există,
oare, floare mai frumoasă

Ori cer curat
atât de cristalin

Cum este
poezia luminoasă

Care aduce
mărilor senin?

Nicicând nu
intră noaptea-n a mea casă

Căci lampa
mea e versul din suspin.