GÂNDURI LA RĂSĂRIT - Maria David

GÂNDURI  LA  RĂSĂRIT

Călătorul solitar pășește pe a
corabiei punte

lăsând trecutul să se frângă
odată cu ai săi pași

și caută în  lumina suavă a răsăritului tăcute

valuri să-l ducă la război ca pe
ostași.

Atinge cu degetele-i amorțite un
catarg

ce se lasă mângâiat de ale brizei
dulci atingeri,

privește spre iubitul răsărit
regăsit în larg

și caută să se înnece în ale
amintirilor înfrângeri.

Se lasă jos, pe punte, sorbind cu
nesaț mireasma mării,

ascultă vântul, lăsându-se captiv
în mângâierea lui

și caută iar o dulce amintire în
clipele ascultării,

dar ea se înneacă în oda rece a
vântului.

Un călător singuratic, pierdut în
ale sale tainice amintiri,

el știe cum doar marea poate a
deschide a lor drum

spre un suflet ce de mult e
îngropat în ale lui simțiri,

dar  știe că ele nu mai vin… pierdute sunt acum.

Îl văd și eu pe călător, așa cum
doar marea îl mai cheamă,

îl văd și eu, din al meu colțișor
friguros și îndepărtat,

îl văd cum se învăluie în gânduri
luminate fără de teamă

și se pleacă în voia trecutului
ce odată cu vântu-i ascultat.

Îi studiez chipul, privindu-l
curioasă și întrebătoare

oare ce amintiri îndepărtate se
străduiește a revedea

și văd cum zâmbetul cald se
topește în a gândului culoare,

iar ochii pământii păstrează al
vieții mare dar – iubirea.

Călătorul încă mai privește, dar
soarele deja e răsărit

și îl văd cum oftează, cum simte
un vechi sfârșit,

dar zâmbetul se pierde, pleacă,
piere liniștit

lăsând în urma lui doar un chip
de amintiri răvășit.

Călătorul solitar știe că stele
lui au dispărut,

știe că lumina aurie încă le mai
mângâie tăcut,

dar simte iar că timpul său s-a
sfârșit acum

și pleacă de pe punte, căutând al
vieții drum.

Puntea e pustie, atinsă de a
dimineții albă deșteptare,

soarele veghează peste ale mării
valuri reci,

dar privirea mea mai caută și
acum un semn de alinare

pe chipul călătorului ce caută
alte poteci.

Și gândurile toate îmi par doar
ale mele

Și totul rămâne cufundat în
stele.