MEMENTO MORI - de Maria David

MEMENTO MORI

Du-mă, fericire,
între buzele tale

și lasă-mi numai
sărutul, privirea adormită,

căci așa învăț
să-mi las frunzele să cadă

într-o toamnă
care știe să moară cu dragoste.

Du-mă, fericire,
izbește-mă de pieptul cerului,

ascunde-mă în
nori, în vânt și lacrimi sărate,

apoi uită-mă
într-o oglindă a răsfrângerii.

Repet
întotdeauna infinitul tău

scriind cuvinte,
mici săruturi dăruite timpului.

Cu dragoste aș
picta viața, măruntă fărâmă,

din inimă mi-ar
țâșni culorile, sângeriul acela pur

pe care numai
tu, fericire, l-ai sădit cu frunze.

Un cântec de
vioară ar fi pasul tău,

o fantomă
sfântă, o dăruire disperată a inimii!

Du-mă, fericire,
întinde-mă pe frunzele uscate,

lasă-mă să
plutesc în anotimpul unei vechi romanțe...

Ascultă și tu,
dragă inimioară

un glas, o
baladă din începutul uscat al sfârșitului:

Lasă-te iubit, omule, căci toamna e un cuib!