LOVEȘTE ȘI FUGI! - de Maria David

LOVEȘTE ȘI FUGI!

(fragment)

        Se trezi mai greu ca
niciodată. Nu știa pentru cât timp rămăsese în acea stare ciudată, aflată între
vis și realitate. Probabil câteva ore, gândi el, în timp ce prin minte începeau
să îi apară secvențe din seara trecută. Zâmbi cu satisfacție și nu se deranjă
să alunge acele imagini plăcute, deși ar fi vrut să poată gândi cu luciditate
în acele momente. Iubea nopțile liniștite. De multe ori, când avea câte o zi
liberă sau se afla în permisie, se trezea înainte de ivirea zorilor și admira
întunericul, simțind cum libertatea lui era cel mai important dar pe care îl
primise. Un pahar cu vin și o priveliște încântătoare. Nu avea nevoie de mai
mult. Atunci însă, camera lui întunecată începea să îi pară străină. Nu se
obosi să privească la ceas, intuind că probabil nu era cu mult trecut de ora
trei dimineața. Victor căscă din nou, simțindu-se obosit și pentru prima dată
după multă vreme încercă să se concentreze asupra planurilor sale. Încă puțin
timp și ar fi reușit să înlăture toate obstacolele. Încă puțin...

        Se răsuci și aruncă
pătura pe podea. Devenise mult prea cald. Începea să își revină, dar o stare
ciudată de alertă pusese stăpânire pe el încă de când ajunsese acasă cu câteva
ore în urmă. Și nu avea legătură cu blonda care adormise lângă el. Își întoarse
privirea către ea, admirându-i spatele gol, pielea peste care întunericul își
plasase mantia strălucitoare. Somnul ei era liniștit, lipsit de vise, constată
el. În tăcerea sacră a nopții îi putea auzi respirația, șuieratul acela
simpatic și neobișnuit. Își trecu degetele prin șuvițele ei lungi care păreau
doar niște dâre negre și neregulate desenate pe pernă. Fata nu simți nimic. El
se mulțumi să îi privească silueta frumoasă parțial acoperită, dar gândurile
lui zburară într-o altă direcție. Simțurile lui de soldat nu îl înșelaseră
niciodată, iar senzația că exista un pericol care avea să se ivească în curând
devenise mai degrabă o obsesie. De mic învățase să își asculte instinctele, iar
această obișnuință transformată într-un stil de viață îl determinase să își
dedice viața câmpului de luptă. Era o mare realizare pentru el să fie căpitan
la abia douăzeci și trei de ani. Făcuse cea mai bună alegere atunci, nu exista
nici o îndoială. Amintiri dureroase îl prinseră în lanțurile lor, iar el se
simți neputincios. Închise ochii, încercând să își limpezească mintea, dar ceva
nu mai funcționa. Prea multă concentrare. Sentimentul înstrăinării devenise
pentru el un coșmar, cu toate că niciodată nu se simțise în largul lui alături
de cineva. Privi încă o dată spre corpul ei perfect, dar nu mai simți acea
admirație nebunească ce îi tulbura judecata. Întâlnirile și distracția nu
însemnau fericire, înțelese el în cele din urmă. Se ridică cu greu din pat,
simțind o durere ascuțită în umărul stâng, acolo unde fusese împușcat cu doar
câteva zile în urmă. Primise o permisie de urgență și fusese trimis acasă
pentru câteva săptămâni, lucru care nu îl încântase deloc. Era soldat, ce
Dumnezeu! Cum să lenevească săptămâni întregi doar pentru că avusese ghinionul
acesta nesemnificativ?! Era atât de nerăbdător să se întoarcă la divizia sa,
dar timpul părea să se scurgă atât de încet... Nu înțelegea cum i se întâmplase
tocmai lui această nenorocire. Viața în armată devenise singura lui motivație,
dar totul se schimbase în ultimul timp. Avea tot felul de presimțiri, se trezea
la cele mai ridicole ore, bântuia prin unitate ca un țăcănit care nu mai avea
capacitatea de a gândi. Sentimentele lui erau mai încinse decât lava unui
vulcan.

          Își atinse umărul,
simțind bandajul gros și destul de strâns. Rana lui nu prea dădea semne că urma
să se vindece în curând. Când încercase să ridice coșul cu rufe în dimineața
trecută, din cauza unei simple mișcări bandajul se înroșise dintr-o dată, semn
că efortul acela provocase deschiderea rănii. Abia se stăpânise să nu urle de
furie și îl blestemă încă o dată pe iranianul care țintise atât de prost. După
cum vedeți, mândria lui se vindeca și mai greu. Un alt val de durere îl lovi
când își mișcă brațul, iar el își potoli nervii, gândindu-se că o scurtă
perioadă de convalescență nu avea să îi facă nici un rău. Zâmbi, amintindu-și
de cuvintele pe care ea i le spusese înainte să adoarmă:

         „ – Nu pari prea rănit
când împărțim patul...”

          Victor se gândi de două
ori înainte să plece spre balcon. Mai aruncă o privire spre ea, ca și cum ar fi
vrut să se asigure că blonda era bine, însă adevăratul motiv era altul – voia
să afle ce simțea cu adevărat. Era greu de crezut că se cunoșteau doar de
câteva luni, șapte mai exact, iar pe trei dintre acestea el le petrecuse într-o
divizie, mărșăluind prin soarele arzător al Iranului și participând la tot
felul de operațiuni ale corpului de armată. Legătura lor putea fi numită
relație? Era îndrăgositit de ea sau dorea numai să aibă o persoană alături, o
fată drăguță căreia să îi poată împărtăși gândurile lui atunci când întunericul
nopții nu voia să i le asculte? Era greșit să gândească astfel, însă nu găsise
vreun răspuns. Undeva în mintea lui exista un clopoțel de avertizare care părea
să scoată sunete tot mai enervante în ultimul timp. Putea avea încredere în ea?
O cunoștea suficient de bine? Își amintea de altă întâmplare care îl făcuse să
își analizeze sentimentele. Cu puțin timp înainte de sărbătorile din acea
primăvară, încercase să își convingă superiorul, pe  generalul de divizie, să își ofere acordul în
legătură cu permisia pe care o ceruse. Întrebarea bărbatului care își purta
mândru cele două stele pe uniforma impecabilă îl tulbură:

     „ – De ce? Te așteaptă vreo
femeie?”

       Simțise atunci un firicel
de confuzie, dar și o furie venită de nicăieri. Tipul nu folosise termeni
precum „prietenă”, „iubită” sau „soție”. Întrebase dacă avea o „femeie”. Putea
la fel de bine să-l întrebe dacă îl aștepta vreun cățel sau alt dobitoc cu blană!
Încă simțea acea uimire care pentru prima dată îl împiedicase să îi ofere
superiorului său un răspuns coerent, motiv pentru care planul său de călătorie
fusese amânat. Gândindu-se din nou la cuvintele generalului, Victor încercă să
înțeleagă ce anume îl făcuse să renunțe – faptul că nu îl putea suferi pe omul
acela sau dorința care îi șoptise să rămână pe teren, dorință pe care nu voia
să o recunoască. Nu putea să judece întâmplările după imboldul momentului.
Probabil mai avea nevoie de ceva ca să poată înțelege cu adevărat situația lor.
Probabil totul avea să se lămurească în acele săptămâni. Probabil.

          În cele din urmă păși
în balconul deschis, inspirând adânc aerul rece, simțindu-se dintr-o dată
revigorat. Era o noapte frumoasă. Cerul era senin, stelele păreau să-i
zâmbească, iar aerul tare îi trezea simțurile. Cât de mult i-ar fi plăcut să
își înceapă antrenamentele la acea oră, când concentrarea lui devenea mai
puternică decât kilogramele pe care le putea ridica. Glonț nenorocit!
gândi el, în timp ce se așeza într-un mic fotoliu de piele. Continuă să
privească luminile orașului, să asculte tăcerea, tăcerea aceea pe care o iubea,
să simtă mirosul teiului din apropiere și să se lase atins de gândurile
importante. Nu era ușoară viața de căpitan, dar făcea tot posibilul să se
mulțumească pe sine. Părinții, cei care încercaseră să îl protejeze mai mereu,
devenind un fel de gărzi permanente în perioada copilăriei lui, fuseseră mai
mult decât fericiți să îl trimită atât de departe. Motivul nu era clar nici
după atâția ani în care el abia reușise să scoată explicații minime de la ei.
Atitudinea lor, felul în care îl protejaseră în trecut, îl făcuseră să creadă
că ei îi ascundeau ceva foarte grav. Singurul lucru grozav din toată povestea
cu felul în care încercaseră să îl protejeze era faptul că tatăl său îl dusese
la școală pe motocicleta sa. Ce copilaș de doisprezece ani mai avea onoarea
aceasta? Vechiul Harley Davidson îl ajutase să câștige ceva admirație în ochii
altor copii, însă asta nu rezolva nicidecum adevărata sa problemă. Câteva
scandaluri și faptul că fugise de acasă în adolescență, întâmplare care o
făcuse pe mama lui să plângă zile întregi, reușiseră să îi convingă pe ai lui
că era suficient de matur pentru o mică dezvăluire. Cei doi, alături de mulți
alții, se implicaseră într-un proiect nu tocmai legal, ci mai ales periculos.
Povestea lor părea să fie scoasă dintr-un film american - cu șaptesprezece ani
în urmă, părinții lui erau pioni importanți într-un joc care nu avea să se
sfârșească niciodată. Fugiseră de responsabilitățile acelea, fugiseră de
armurile de mercenari și de tot ceea ce însemna acea viață plină de confruntări
armate. Își îngropaseră armele și sufletele învăluite de amărăciune și
începuseră o nouă viață, departe de gruparea aceea ucigașă. El, fiul lor,
apăruse un an mai târziu, când ei reușiseră deja să își asigure un nou început.
Nu știa detalii despre faptele lor și nici nu voise să afle. Erau părinții lui
și dacă își doriseră să renunțe la tot, însemna că avuseseră motive bune să o
facă. Totuși, întreaga lui copilărie fusese urmărit și ajutat chiar și atunci
când nu era nevoie. Ei făcuseră tot posibilul să îl știe în siguranță, protejat
și departe de orice persoană care i-ar fi putut face rău. Dar oare exista vreun
pericol? Mama lui, deși era o femeie puternică și inteligentă, nu reușise
niciodată să își ascundă temerile. Într-una dintre discuțiile lor nocturne,
când pe el îl crezuseră adormit, ea pomenise ceva legat de niște vânători. La
vremea aceea ea era foarte speriată și nici măcar cuvintele tatălui său nu
reușiseră să o liniștească.

           Închise ochii și
începu să își imagineze că toate grijile sale ar fi fost șterse de o forță
necunoscută. Era prea dificil să caute explicații. Ultima dată când se
întorsese acasă, după primul an petrecut în armată, el și tatăl său avuseseră o
discuție foarte neplăcută. Deși el se bucurase că fiul lui era atât de departe,
nu încetase să îi reamintească de enormele sacrificii pe care ei le făcuseră în
trecut. Îl numise iresponsabil și neserios doar pentru că nu îi putea împărtăși
opinia despre libertate. Tatăl său crezuse că el pornise pe o cale greșită.
Serviciul militar includea prea multe pericole, iar faptul că datele sale
personale puteau cădea în mâinile oricui făcea ca tot ce încercaseră ei să
elimine în acei ani avea șansa să fie descoperit. El putea deveni o țintă
pentru cei care erau pe urmele lor. Tânărul nu se obosise să îl mai asculte
atunci. Tatăl său exagera, bineînțeles. Cine ar fi vrut să îi atace și de ce?
Doar pentru că renunțaseră la ocupația aceea? Și ce era atât de grav în asta?
Niciodată nu reușise să îi înțeleagă. Ceea ce îl deranja cu adevărat era faptul
că relația cu tatăl său avusese de suferit în urma acelor certuri. Își amintea
cu drag de plimbările lungi pe care tatăl său le făcea la sfârșitul săptămânii,
de motocicleta lui care scotea acele sunete interesante și de felul în care se
simțea alături de el. Și-ar fi dorit ca lucrurile să nu se fi schimbat. Partea
cea mai grea era să accepte faptele. Nu îndrăznea să apară la ușa lor. Nici
măcar nu îi sunase de când revenise în oraș. Singurul lucru pe care îl făcea de
câteva zile era să lenevească printre perne. Cât de mult ar fi vrut să îi vadă
din nou!

          Vântul se întețise, iar
schimbarea aceasta bruscă îl făcu să se întoarcă în cameră. Ceva nu era bine,
iar simțurile lui continuau să îi arunce câte un semnal de alarmă, însă nu
reușea să decripteze mesajul. Era un sentiment ciudat, asemănător cu ceea ce
simțise înainte ca glonțul să îi vateme umărul. Începu să se plimbe dintr-un
colț în altul, dar nici asta nu îl ajută să se liniștească. Durerea din umăr
deveni mai puternică, iar el mai nerăbdător. Se apropie cu pași mici de pat,
spunându-și că dacă somnul îl ura atât de mult, ar fi putut folosi acel timp
pentru alte activități care să îl aducă într-o profundă stare de mulțumire.
Tocmai când se așeza pe maginea patului, blonda își deschise ochii și-l privi
cu o expresie înghețată.

-  Îmi
pare rău.

           Cuvintele ei reci,
felul în care le rostise, privirea dură, lipsită de acea înflăcărare pe care o
cunoștea prea bine și instinctele lui trezite la realitate i-au făcut inima să
tresară. Ar fi vrut să o întrebe pentru ce îi părea rău, dar ceva din
subconștientul său părea să îi ofere destule indicii. În secunda următoare, o
explozie asurzitoare scoase ușa din balamale și o aruncase în peretele de
deasupra lor. Bucata masivă de lemn ar fi căzut peste ea dacă el nu s-ar fi
aruncat deasupra, să o protejeze. Un fum înecăcios invadă încăperea. Amândoi
săriră în picioare, dar ea, așa goală cum era, se retrase în dreptul celor trei
bărbați care intraseră cu pași mari în locuința lui. Cu toții erau înarmați
până în dinți, iar unul dintre ei, conducătorul lor probabil, purta o mască
neagră. Doar ochii cruzi rămăseseră la vedere și părul întunecat care îi cădea
în valuri peste frunte. Tipul era de-a dreptul înspăimântător. Acoliții săi au
făcut câțiva pași în față, în timp ce mintea lui Victor încerca să înțeleagă ce
se întâmplase și de ce se trezise cu trei maimuțe supradimensionate în mijlocul
dormitorului. Însă ceea ce îl îngrijora cel mai mult era atitudinea ei. Se
purta de parcă ar fi știut la de bun început ce... Greșit. Știa cu certitudine
ce avea să se întâmple. Se uită la ea încă o dată și clipi des, de parcă nu ar
fi vrut să creadă că fusese trădat în felul acela. Blonda se afla lângă pagul
ușii, iar chipul ei purta semnele unei hotărâri majore. Ochii ei îl evitau;
buzele îi erau strânse într-o linie dreaptă, iar părul răvășit îi cădea peste
sâni. Silueta-i desăvârșită se retrase și mai mult în întuneric, nu înainte ca
gesturile ei sigure să îi transmită un mesaj pe care el nu avea să îi uite nici
măcar în ultimele clipe.

           Victor nu se clinti
din poziția pe care o adoptase, cu toate că durerea din umărul său rănit
devenise insuportabilă. Tăcerea stranie care se instalase în urma exploziei era
pe cale să se sfârșească. Bărbatul cu mască înaintă fără să-și modifice
traiectoria privirii. Se opri în mijlocul încăperii și continuă să îl studieze
cu interes. Ceva de pe pieptul său străluci în lumina slabă a becului de afară,
iar el reuși să distingă acel simbol. Pe costumul său de piele era brodat un
cap de lup. Victor observă că și ceilalți purtau aceeași emblemă pe costumele
lor. Mascatul avea în mâna dreaptă o MK1, armă automată pe care o purtase și el
deseori. Ceilalți păreau să îi împărtășească gusturile. Un râs lugubru părăsi
gâtul bărbatului cu mască. Dacă apariția sa sinistră amintea de moarte, atunci
râsul său înfiorător putea să îți inducă în imaginație chinurile de dincolo.
Victor nu se simți intimidat, însă știa prea bine ce presupunea o confruntare
cu matahala din fața lui. Nu ar fi putut să îl învingă. De fapt, nici nu putea
să se concentreze. Privirea ei, acea ultimă privire, îl făcuse să își piardă
mințile. Cât de meschină putea fi!

            - Semeni cu tatăl
tău. Sper că nu ești la fel de bun ca el când vine vorba de arta
supraviețuirii. Oare ți-a vorbit despre tinerețea lui? Presupun că nu.

            Victor nu îi
răspunse. Vocea mascatului era la fel de dură ca și apariția sa. Dacă ei aveau
o bună dispoziție pentru asasinate, el nu era obligat să le asculte planurile
sau să se supună. Avea de gând să lupte până când sunetul ultimei lui bătăi de
inimă urma să se lovească de noaptea misterioasă.

           -  Și el era la fel de tăcut. Tăcut și foarte
chibzuit. Și foarte rapid. Țintele lui nu apucau să mai rostească ceva înainte
ca arma tatălui tău să îi îndeplinească misiunea. Păcat că a preferat să fugă
din gașcă. A fost un laș, iar noi nu permitem ca un asemenea comportament să ne
compromită poziția pe care am câștigat-o.

           -  Tata nu e laș... începu Victor să riposteze,
dar bărbatul nu îl lăsă să vorbească:

           -  Sigur că e!

          Țipătul bărbatului din
fața lui îl făcu să simtă un fior de neliniște.

           - Tatăl tău știa prea
bine regulile, dar a preferat să le încalce. A preferat să fugă, să părăsească
organizația noastră și să trăiască precum un șobolan! Și-a pierdut mințile când
a întâlnit-o pe femeia aia... Nimeni, ascultă-mă bine, nimeni nu
poate scăpa de noi! Părinții tăi tonți s-au îndrăgostit și au crezut că viața
de mercenari nu mai era de ei! Păcat că nu au luat în calcul toate riscurile
atunci când ne-au trădat. Nimeni nu părăsește Clanul Vânătorilor viu!

            Cuvintele lui au
răsunat în noapte ca strigătul unui nebun care urma să își pună capăt zilelor.
Furia conducătorului nu avea margini, iar Victor presupunea că nici violența sa
nu avea vreo limită.

          -  Mi-a luat douăzeci și patru de ani ca să dau
de voi din nou. Eu și tatăl tău am mai avut o întâlnire, dar nu mi-a acordat
șansa de a purta vreo discuție. A vrut să salveze alt trădător, alt șobolan din
specia lui mizerabilă... Și idiotul de taică-tu a reușit să-mi dea peste cap
planul! Sper că ești mândru de el, adăugă mascatul, pe un ton batjocoritor. Ai
tăi au știut să te ascundă, dar de data asta nu mai ai scăpare, nici tu și nici
ei. Vreau să le fac o vizită. Cred că necesar, după atâta vreme în care nu au
vrut să mă vadă. Un vechi prieten le va livra pielea decorată a fiului lor!
Presupun că este un cadou minunat!

            Frustrarea lui Victor
depășise deja limitele obișnuite. Se stăpâni cu greu să nu se arunce asupra
netrebnicului care îi insultase părinții. Furia sa începuse să clocotească,
capul în durea îngrozitor, umărul la fel, iar inima îi bătea foarte rapid.
Învățase să își controleze pornirile, însă nici toată pregătirea din lume nu
l-ar fi oprit în acele momente. Regreta că „vizita” lor neprevăzută îl găsise
aproape dezbrăcat. Primul său instinct fusese să-și atingă atingă coapsa, locul
unde în mod obișnuit s-ar fi aflat pistolul său Lawman, mereu pregătit pentru
asemenea altercații. Își înjură în gând imprudența. Fusese prins în cursă ca un
șoarece flămând care adulmecase minunatul miros de cașcaval. Cu singura
diferență că momeala fusese alta în cazul său. O căută cu privirea pe Selene,
dar aceasta devenise o simplă statuie decorativă. În întunericul acela cusut cu
firele trădării, când noaptea putea să îi devină mormânt, ar fi vrut să îi
strige că în ciuda sentimentelor sale contradictorii, în ciuda nesiguranței și
timpului care îi despărțise o vreme, el o crezuse. În tot acel timp el o
crezuse. Uitându-se în ochii acelui ucigaș, în ochii mătăhălosului care avea să
îi devină călău, simțea că un gol adânc se săpase în toată ființa lui. Era
curios dacă ea ar fi asistat la crima aceea, chiar dacă el fusese doar o țintă,
un motan amețit care se lăsase atins de farmecul ei de felină.

          - Încearcă numai să mă
atingi. Vei rămâne fără o mână.

         Nu își regreta cuvintele. Voia să îl
provoace, voia să lupte până la epuizare. Ceva din încărcătura aceea emoțională
negativă îl făcea să accepte deja sfârșitul, cu toate că simțurile lui
continuau să îi trimită atenționări dureroase.      

          - Nu degeaba se spune
că soldații sunt prieteni cu moartea. Îmi placi, băiete, ești curajos, dar
mintea ta încâlcită nu poate înțelege rolul meu. Tu trebuie să dispari. Apoi,
cu puțin efort, și părinții tăi. Le-am pregătit o ultimă cină și crede-mă, vor savura
meniul acela. Puțină tortură, o tăietură aici, o tăietură acolo... Un braț
desprins, câteva degete smulse... Un deliciu! Ești soldat, deci cred că ai
văzut măcar odată un om cu burta spintecată. Sunt urâte rănile abdominale, nu-i
așa? Unii dintre ei se mai chinuie să își strângă mațele... Mascatul începu să
râdă. Mă întreb, oare au cu ce să își lipească măruntaiele?

           Victor nu spuse nimic.
Văzuse destui oameni morți, unii în cele mai ciudate poziții și având răni din
cele mai grave, dar niciodată nu simțise acea groază pe care i-o provocaseră
cuvintele tipului. Nemernicul voia să îi cioppârțească părinții... Pentru prima
dată, un fior dureros îi cuprinse spatele, iar răceala aceea a început să îi
paralizeze întreaga judecată. Ce șanse avea el ca să îi salveze? De ce fusese
atât de prost? De ce nu își luase măsuri de precauție când simțise că era în
pericol? La naiba cu secretele de familie! De ce nu au avut încredere în el
niciodată?

            Mascatul își ridică
arma, îndreptând-o în direcția lui. Respirația lui Victor se opri. Oare avea
timp să evite glonțul? Poate că o săritură sau... Nu găsea vreo soluție.
Tactica militară nu se putea pune în practică în apartamentul său. Prefera să
alerge în timpul unui bombardament decât să se lupte într-o cameră de patruzeci
de metri pătrați. Dacă moartea venise la el în acea noapte, deși nu era timpul,
voia totuși să o poată păcăli. Ceva din interiorul său îi spunea că singura lui
scăpare era să lupte, să lovească cu tot ce avea. Trebuia să scape. Trebuia să
își salveze părinții. Își privi în ochi ucigașul, apoi căută privirea ei atinsă
de întuneric. O zărea la intrare, dreaptă ca un stâlp de execuție. Privirea îi
era la fel de rece, însă ceva din ochii ei îl făcea să mai simtă un grăunte de
încredere. Inexplicabila situație putea fi înșelătoare, însă simțurile lui nu
îl înșelau niciodată.

           -  Vei avea o moarte demnă de un soldat, fiule,
îi spuse mascatul, pe un ton care îi trăda satisfacția.

           Pe când se pregătea să
riposteze, un sunet grav, uniform, un motor ale cărui explozii simetrice le
cunoștea prea bine, îi atinse urechile ca o mângâiere mult așteptată. Sunetul
distinct al bătrânului Harley îi oferea o speranță. Zâmbi, deși era mai
îngrijorat decât înainte. În ochii conducătorului apăru o urmă de confuzie, dar
nu renunță la planul său. Cuvintele lui Victor însă l-au pus pe gânduri:

           -  Am deja un tată și cred că vom face echipă
bună în noaptea asta.    

          Așteptă cu răsuflarea
întetăiată, iar când începu să creadă că se înșelase, o umbră masivă care
apăruse în fereastră pentru câteva secunde îi atrase atenția. Se aruncă la
podea chiar în momentul în care vechiul Chopper trecu prin sticla subțire,
oprindu-se în capătul opus al camerei. Intrusul, un bărbat care purta un
echipament special și bineînțeles, casca Nolan, își ridică cele două arme și
începu să tragă în Vânători cu o hotărâre drăcească. În haosul provocat de
apariția lui fulgerătoare, Victor o văzu pe Selene făcând un salt nechibzuit
înspre bucătărie. Cum nu putea să fugă într-acolo prin ploaia de gloanțe, se
repezi în spatele unui fotoliu și își croi drum către pat. Se mișcă cu o
rapiditate incredibilă și scoase de sub cadrul metalic pușca de vânătoare pe
care sperase să nu o folosească niciodată. Între timp, nou-sositul provocase
moartea unui Vânător, însă cei doi rămași păreau să fie de neînvins. Când
Victor se alătură confruntării, situația deveni mai vulcanică decât până
atunci. Ar fi preferat o luptă corp la corp decât acea salvă de gloanțe care îi
distrugeau întreg apartamentul. Cu experiența sa din conflictele armate și cu o
strategie unică și bine realizată, Victor își ajută tatăl să îi forțeze pe
ucigași să se retragă înspre ieșire. Cu toate acestea, ei continuau să tragă,
continuau să îi atace. Cu un gest disperat, cei doi își goliră încărcătoarele
printr-o răpăială pripită, lansând proiectile la întâmplare prin tot
apartamentul. Nici ei nu renunțaseră. Potrivindu-și țintele și respingând
atacul lor, cei doi își menținuseră cu succes pozițiile. La un moment dat, când
focurile încetară, tatăl și fiul se priviră cu îngrijorare, continuând să
asculte cu atenție, gata să se avânte din nou într-o altă luptă. Țipătul lui
Selene îi răscoli stomacul, dar când dădu să se ridice, să își părăsească
ascunzătoarea, tatăl său îi prinse brațul, trăgându-l înapoi.

          - Au folosit-o deja
împotriva ta. Totul e o ambuscadă.

          Privirea sa pătrunsă de
grijă îl făcu să-i urmeze sfatul. Rămase pe loc, însă mintea lui abia dacă mai
putea realiza o legătură între fapte. O auzi țipând din nou și închise ochii,
inspirând adânc greoaia combinație dintre fum și praf. Nu putea să lupte. Rana
din umăr sângerase încă de la început, iar durerea îi scormonea în oase ca o
lamă ascuțită. Tatăl lui își așeză mâna pe umărul său sănătos. Își privi
părintele și înțelese cum stăteau lucrurile. Când era cu adevărat îngrijorat,
cei patruzeci și opt de ani ai săi erau înghițiți de o umbătrânire prematură.
Ochii lui negri purtau prea multe suferințe, prea mulți ani pierduți pentru o
siguranță pe care nu reușise să o construiască în întregime. Vedea teama și
focul răzbunării întețindu-se în privirea lui, stare pe care nu o mai observase
atât de clar niciodată. Un strigăt monstros îi făcu pe amândoi să tresară:

          - Nu mă așteptam să
ieși din groapa ta, șobolanule! Mă auzi? Leo! În sfârșit vă voi ucide pe
amândoi!

           Leo nu se obosi să îi
răspundă. Era deja epuizat în urma schimbului de focuri, dar își revenea
repede. Uitase că nu mai avea douăzeci de ani și că asemenea operațiuni
începeau să îl depășească. Ultima sa cascadorie de genul acesta o făcuse cu
treisprezece ani în urmă, când intervenise pentru familia lui Ruslan, un vechi
prieten care îi salvase viața în războiul din Golf. Un gând dureros îi străbătu
conștiința – fetița aceea văzuse prea multe în acea noapte. Își amintea de
ochii ei mari și verzi, de uimirea de pe chipul ei, de lacrimile pe care le
vărsase și de felul în care corpul ei micuț începuse să tremure. Imaginea ei îl
tulburase atunci. Uneori se întreba ce se întâmplase cu ea în tot acest timp,
unde era, cum crescuse și cine îi purtase de grijă. Când tatăl ei îi înapoiase
motocicleta, fata nu mai era lângă el, iar privirea bărbatului, unde durerea
își lăsase cele mai adânci urme, se putea observa o altă pierdere care îi
marcase viața. De la acea despărțire nu mai auzise nimic despre el sau familia
lui. Amândoi o luaseră pe o cale greșită în tinerețe, când intraseră în Clanul
Vânătorilor.  La vremea aceea fuseseră prea
proști pentru a înțelege riscurile alegerii, iar când încercaseră să părăsească
gruparea, ei și alți câțiva curajoși, își întârziaseră doar sentința. Câțiva
ani mai târziu, cei care evadaseră în trecut au fost uciși cu sânge rece, iar
corpurile lor au decorat Sala cea Mare, fiind un fel de avertisment pentru ce
care voiau să trădeze. El, Ruslan și o femeie pe care nu o cunoștea prea bine,
erau singurii care supraviețuiseră.

            Un alt strigăt al
mascatului îi îndepărtă amintirile și îl făcu să se concentreze asupra unui
plan de evacuare. Motocicleta sa se afla la câțiva pași distanță, însă orice
mișcare greșită îl putea costa viața și nu era dispus să riște. Își privi fiul
și începu să îi înțeleagă atitudinea. Uneori războiul reprezintă o salvare
pentru un suflet care își caută liniștea, la fel cum cele mai violente
izbucniri sunt trăsături definitorii pentru cele mai puternice spirite. Victor
găsi o altă soluție, în timp ce atacatorii săi începuseră din nou să tragă
orbește. Câteva scaune aruncate în direcția lor, plus fixarea unor ținte
derutante și armele care scuipau proiectile neîncetat, le acoperiseră adevărata
intenție.

          -  Te-am vânat de douăzeci și patru de ani! Acum
nu-mi mai scapi! se auzi din nou strigătul barbar al mascatului.

          -  Eu mereu scap! Tu ești cel slab, să nu uiți
asta! îi strigă Leo, în timp ce se arunca în șa.

          Victor lansase o ultimă
încărcătură, apoi sări și el alături de tatăl său care deja pornise motocicleta
și se îndrepta spre cealaltă fereastră. Trecură printre cioburile tăioase și
aterizară un etaj mai jos, pe șoseaua neagră, singura care avea să cunoască
drumul acestor călători. Victor privi înapoi și reuși să îi observe în balcon
pe cei doi trăgători de elită care începură din nou să lanseze proiectile
într-o disperată încercare de a-i răpune. În acea secundă suspendată parcă
într-o dimensiune ireală, o văzu pe Selene stând în fața ferestrei de la
bucătărie, având o tăietură în obraz din care sângele curgea fără oprire. În
lumina lunii, corpul ei încă părea să îl atragă, să îl cheme, să îl facă să își
piardă cumpătul. Victor își întoarse privirea către drumul care începea să pară
străin. Fără să înțeleagă ce făcea, își atinse pieptul cu palma, dar acolo nu
mai era nimic. Inima încă îi bătea nebunește din cauza șocului și adrenalinei
dezlănțuite, însă acolo nu mai era nimic. Se simțea de parcă și-ar fi
luat rămas-bun de la o stâncă.

             După ce parcurseră o
distanță considerabilă, apropiindu-se de ieșirea din oraș, Leo coti pe o stradă
lăturalnică, neasfaltată și se opri lângă un stejar bătrân. Când se așeză pe
iarba udă, Victor începu să râdă. Tatăl său se uită la el cu o expresia șocată.
Tocmai ocoliseră moartea, iar lui îi ardea de râsete? Văzând că tatăl lui mai
avea puțin și îi proiecta un pumn în falcă, tânărul îi făcu semn să se așeze
lângă el și îi spuse, scoțându-și un ciob din zona genunchiului:

           -  Puteai folosi cealaltă fereastră.

            Leo continuă să se
holbeze la el pentru un timp, socotindu-l nebun, apoi oftă și își permise și el
să râdă, sperând că acel moment ciudat să se termine cât mai curând.

          -  Sunt bătrân. Crezi că mai țin minte pe ce
fereastră am intrat?

          Râsetele lor răsunară
în zona pustie, apoi o liniște mortuară înghiți împrejurimile. Cântecul unui
greier amețit străpunse tăcerea, pe când cei doi încercau să se odihnească, să
își limpezească gândurile. Dintr-o dată, Victor se ridică în picioare de parcă
ar fi luat foc și spuse:

          - Unde e mama? Dacă
au...

          -  Mama ta e în siguranță. E departe. Am reușit
să o conving să plece când am aflat că ei te-ar găsit. Îmi pare rău pentru tot,
băiete. Nu voiam să afli despre asta.

         Victor îi cântări
cuvintele, apoi când observă că ceva nu se potrivea, își întrebă tatăl:

         -  De unde ai știut că m-am întors?

         Leo zâmbi către el.

         -  Am fost și eu soldat pentru o perioadă și
chiar dacă a fost o experiență scurtă, am învățat multe. Sunt tatăl tău și știu
cum gândești, știu ce planuri ai.

          Tăcerea se așternu din
nou peste ei. Cine ar fi putut crede că reușiseră să își vorbească fără să
ridice tonul, fără să își arunce insulte unui altuia? Victor zâmbi la rândul
lui și scurtă întunericul, ca și cum ar fi vrut să găsească răspunsuri în
noaptea care îi pătase gândurile.

         - Îmi pare rău pentru
fata aia... Nu m-am gândit că...

          Tânărul înțelegea unde
voia să ajungă cu discuția, dar el nu era dispus să vorbească despre ea. Nu
după ce îi făcuse. Era ca și cum l-ar fi aruncat într-o cușcă, alături de un
lup care să îl sfâșie! Nu putea înțelege motivele ei. Oare acela fusese planul
ei de la bun început, sau Vânătorii o forțaseră să acționeze? Cu ce ar fi putut
să o amenințe?... Răsuflă greu, încercând să își alunge din minte orice mărunțis
care i-ar fi amintit de ea. Își închipui că Selene era departe, că nu putea să
se apropie de el.

         - Nu, spuse el,
continuând să privească cu melancolie în întunericul de smoală. Era cu ei. Nu
mai contează și nu vreau să mă gândesc la ce s-a întâmplat.

         Leo înțelese și se
îndepărtă de subiect.

         -  La doi kilometri mai încolo are loc o cursă
de motociclete. Sunt mulți tineri pe acolo, deci te-ai încadra perfect în
peisaj. Ar fi cazul să te grăbești dacă vrei să prinzi finalul.

           Tatăl lui se ridică, sprijinindu-se de
trunchiul copacului, apoi se îndreptă spre motocicletă. Când Victor înțelese ce
avea de gând să facă, sări de la locul său și începu să țipe:

         - Să mă încadrez în
peisaj?! La naiba, tată, uită-te la mine! Sunt în chiloți! Cum vrei să apar
acolo? Tu chiar crezi că...

         -  Te descurci tu. Ai stat atâta timp în Iran,
ai luptat cu fel și fel de oameni și acum te plângi că ești dezbrăcat? O
plimbare ajută mai mult decât crezi, mai ales după ce s-a întâmplat acolo. De
ce crezi că m-am oprit aici? E un loc sigur atâta timp cât nu cauți alte
probleme. Există mai multe tehnici de supraviețuire, dar asta e cea mai
relaxantă. Pădurea e a ta, ai grijă pe unde calci!

           Victor își privi
tatăl, dar nu îndrăzni să îi răspundă. E nebun, gândi el, nebun de legat!

        -  Cum te găsesc mai târziu? îl întrebă în cele
din urmă.

        - Mâine seară ne vom
vedea. Te găsesc eu, mai spuse Leo și îi zâmbi fiului său. Și să nu încerci să
te întorci acum. Ascultă-mă pe mine și vei înțelege în scurt timp de ce te-am
lăsat aici. Nu e o glumă, chiar dacă tu o consideri așa.

           Leo spusese acele
cuvinte pe un ton sever, iar fiul său înțelese că situația era mai serioasă
decât de obicei. Porni motocicleta cu un gest relaxat, apoi întoarse și se
îndepărtă, întunericul înghițindu-i urmele. Victor se spriniji de stejarul
bătrân și oftă. Își dorise o noapte liniștită și primise în schimb o tentativă
de asasinat, aflase că femeia aceea participase la planul uciderii sale, iar
tatăl lui îl lăsase în mijlocul pustietății aproape dezbrăcat și îi sugerase să
meargă la o cursă de motociclete! O nebunie! Cine putea ști ce era în mintea
lui? Victor nu reuși să se stăpânească și lovi cu pumnul în scoarța dură. Scăpă
un urlet din cauza durerii și în cele din urmă renunță să se mai gândească la
lucrurile lipsite de sens. Cineva îi voia morți pe toți trei, iar el trebuia să
afle cine și de ce. În orice caz, nu putea porni cercetările în noaptea aceea,
în timp ce mergea pe o potecă plină de pietre și nu avea nici o haină pe el.
Își vărsă nervii pe bătrânul copac, vorbind singur o vreme și blestemându-și
soarta, apoi începu să meargă în direcția indicată de tatăl său.

         - Ce noapte!

         Cuvintele sale se târâră în urma lui ca un
lanț, iar luna îi călăuzi pașii către alte secrete.