LOVEȘTE ȘI FUGI! - de Maria David

LOVEȘTE ȘI FUGI!

(fragment)

        Se trezi mai greu ca niciodată. Nu știa pentru cât timp rămăsese în acea stare ciudată, aflată între vis și realitate. Probabil câteva ore, gândi el, în timp ce prin minte începeau să îi apară secvențe din seara trecută. Zâmbi cu satisfacție și nu se deranjă să alunge acele imagini plăcute, deși ar fi vrut să poată gândi cu luciditate în acele momente. Iubea nopțile liniștite. De multe ori, când avea câte o zi liberă sau se afla în permisie, se trezea înainte de ivirea zorilor și admira întunericul, simțind cum libertatea lui era cel mai important dar pe care îl primise. Un pahar cu vin și o priveliște încântătoare. Nu avea nevoie de mai mult. Atunci însă, camera lui întunecată începea să îi pară străină. Nu se obosi să privească la ceas, intuind că probabil nu era cu mult trecut de ora trei dimineața. Victor căscă din nou, simțindu-se obosit și pentru prima dată după multă vreme încercă să se concentreze asupra planurilor sale. Încă puțin timp și ar fi reușit să înlăture toate obstacolele. Încă puțin...

        Se răsuci și aruncă pătura pe podea. Devenise mult prea cald. Începea să își revină, dar o stare ciudată de alertă pusese stăpânire pe el încă de când ajunsese acasă cu câteva ore în urmă. Și nu avea legătură cu blonda care adormise lângă el. Își întoarse privirea către ea, admirându-i spatele gol, pielea peste care întunericul își plasase mantia strălucitoare. Somnul ei era liniștit, lipsit de vise, constată el. În tăcerea sacră a nopții îi putea auzi respirația, șuieratul acela simpatic și neobișnuit. Își trecu degetele prin șuvițele ei lungi care păreau doar niște dâre negre și neregulate desenate pe pernă. Fata nu simți nimic. El se mulțumi să îi privească silueta frumoasă parțial acoperită, dar gândurile lui zburară într-o altă direcție. Simțurile lui de soldat nu îl înșelaseră niciodată, iar senzația că exista un pericol care avea să se ivească în curând devenise mai degrabă o obsesie. De mic învățase să își asculte instinctele, iar această obișnuință transformată într-un stil de viață îl determinase să își dedice viața câmpului de luptă. Era o mare realizare pentru el să fie căpitan la abia douăzeci și trei de ani. Făcuse cea mai bună alegere atunci, nu exista nici o îndoială. Amintiri dureroase îl prinseră în lanțurile lor, iar el se simți neputincios. Închise ochii, încercând să își limpezească mintea, dar ceva nu mai funcționa. Prea multă concentrare. Sentimentul înstrăinării devenise pentru el un coșmar, cu toate că niciodată nu se simțise în largul lui alături de cineva. Privi încă o dată spre corpul ei perfect, dar nu mai simți acea admirație nebunească ce îi tulbura judecata. Întâlnirile și distracția nu însemnau fericire, înțelese el în cele din urmă. Se ridică cu greu din pat, simțind o durere ascuțită în umărul stâng, acolo unde fusese împușcat cu doar câteva zile în urmă. Primise o permisie de urgență și fusese trimis acasă pentru câteva săptămâni, lucru care nu îl încântase deloc. Era soldat, ce Dumnezeu! Cum să lenevească săptămâni întregi doar pentru că avusese ghinionul acesta nesemnificativ?! Era atât de nerăbdător să se întoarcă la divizia sa, dar timpul părea să se scurgă atât de încet... Nu înțelegea cum i se întâmplase tocmai lui această nenorocire. Viața în armată devenise singura lui motivație, dar totul se schimbase în ultimul timp. Avea tot felul de presimțiri, se trezea la cele mai ridicole ore, bântuia prin unitate ca un țăcănit care nu mai avea capacitatea de a gândi. Sentimentele lui erau mai încinse decât lava unui vulcan.

          Își atinse umărul, simțind bandajul gros și destul de strâns. Rana lui nu prea dădea semne că urma să se vindece în curând. Când încercase să ridice coșul cu rufe în dimineața trecută, din cauza unei simple mișcări bandajul se înroșise dintr-o dată, semn că efortul acela provocase deschiderea rănii. Abia se stăpânise să nu urle de furie și îl blestemă încă o dată pe iranianul care țintise atât de prost. După cum vedeți, mândria lui se vindeca și mai greu. Un alt val de durere îl lovi când își mișcă brațul, iar el își potoli nervii, gândindu-se că o scurtă perioadă de convalescență nu avea să îi facă nici un rău. Zâmbi, amintindu-și de cuvintele pe care ea i le spusese înainte să adoarmă:

         „ – Nu pari prea rănit când împărțim patul...”

          Victor se gândi de două ori înainte să plece spre balcon. Mai aruncă o privire spre ea, ca și cum ar fi vrut să se asigure că blonda era bine, însă adevăratul motiv era altul – voia să afle ce simțea cu adevărat. Era greu de crezut că se cunoșteau doar de câteva luni, șapte mai exact, iar pe trei dintre acestea el le petrecuse într-o divizie, mărșăluind prin soarele arzător al Iranului și participând la tot felul de operațiuni ale corpului de armată. Legătura lor putea fi numită relație? Era îndrăgositit de ea sau dorea numai să aibă o persoană alături, o fată drăguță căreia să îi poată împărtăși gândurile lui atunci când întunericul nopții nu voia să i le asculte? Era greșit să gândească astfel, însă nu găsise vreun răspuns. Undeva în mintea lui exista un clopoțel de avertizare care părea să scoată sunete tot mai enervante în ultimul timp. Putea avea încredere în ea? O cunoștea suficient de bine? Își amintea de altă întâmplare care îl făcuse să își analizeze sentimentele. Cu puțin timp înainte de sărbătorile din acea primăvară, încercase să își convingă superiorul, pe  generalul de divizie, să își ofere acordul în legătură cu permisia pe care o ceruse. Întrebarea bărbatului care își purta mândru cele două stele pe uniforma impecabilă îl tulbură:

     „ – De ce? Te așteaptă vreo femeie?”

       Simțise atunci un firicel de confuzie, dar și o furie venită de nicăieri. Tipul nu folosise termeni precum „prietenă”, „iubită” sau „soție”. Întrebase dacă avea o „femeie”. Putea la fel de bine să-l întrebe dacă îl aștepta vreun cățel sau alt dobitoc cu blană! Încă simțea acea uimire care pentru prima dată îl împiedicase să îi ofere superiorului său un răspuns coerent, motiv pentru care planul său de călătorie fusese amânat. Gândindu-se din nou la cuvintele generalului, Victor încercă să înțeleagă ce anume îl făcuse să renunțe – faptul că nu îl putea suferi pe omul acela sau dorința care îi șoptise să rămână pe teren, dorință pe care nu voia să o recunoască. Nu putea să judece întâmplările după imboldul momentului. Probabil mai avea nevoie de ceva ca să poată înțelege cu adevărat situația lor. Probabil totul avea să se lămurească în acele săptămâni. Probabil.

          În cele din urmă păși în balconul deschis, inspirând adânc aerul rece, simțindu-se dintr-o dată revigorat. Era o noapte frumoasă. Cerul era senin, stelele păreau să-i zâmbească, iar aerul tare îi trezea simțurile. Cât de mult i-ar fi plăcut să își înceapă antrenamentele la acea oră, când concentrarea lui devenea mai puternică decât kilogramele pe care le putea ridica. Glonț nenorocit! gândi el, în timp ce se așeza într-un mic fotoliu de piele. Continuă să privească luminile orașului, să asculte tăcerea, tăcerea aceea pe care o iubea, să simtă mirosul teiului din apropiere și să se lase atins de gândurile importante. Nu era ușoară viața de căpitan, dar făcea tot posibilul să se mulțumească pe sine. Părinții, cei care încercaseră să îl protejeze mai mereu, devenind un fel de gărzi permanente în perioada copilăriei lui, fuseseră mai mult decât fericiți să îl trimită atât de departe. Motivul nu era clar nici după atâția ani în care el abia reușise să scoată explicații minime de la ei. Atitudinea lor, felul în care îl protejaseră în trecut, îl făcuseră să creadă că ei îi ascundeau ceva foarte grav. Singurul lucru grozav din toată povestea cu felul în care încercaseră să îl protejeze era faptul că tatăl său îl dusese la școală pe motocicleta sa. Ce copilaș de doisprezece ani mai avea onoarea aceasta? Vechiul Harley Davidson îl ajutase să câștige ceva admirație în ochii altor copii, însă asta nu rezolva nicidecum adevărata sa problemă. Câteva scandaluri și faptul că fugise de acasă în adolescență, întâmplare care o făcuse pe mama lui să plângă zile întregi, reușiseră să îi convingă pe ai lui că era suficient de matur pentru o mică dezvăluire. Cei doi, alături de mulți alții, se implicaseră într-un proiect nu tocmai legal, ci mai ales periculos. Povestea lor părea să fie scoasă dintr-un film american - cu șaptesprezece ani în urmă, părinții lui erau pioni importanți într-un joc care nu avea să se sfârșească niciodată. Fugiseră de responsabilitățile acelea, fugiseră de armurile de mercenari și de tot ceea ce însemna acea viață plină de confruntări armate. Își îngropaseră armele și sufletele învăluite de amărăciune și începuseră o nouă viață, departe de gruparea aceea ucigașă. El, fiul lor, apăruse un an mai târziu, când ei reușiseră deja să își asigure un nou început. Nu știa detalii despre faptele lor și nici nu voise să afle. Erau părinții lui și dacă își doriseră să renunțe la tot, însemna că avuseseră motive bune să o facă. Totuși, întreaga lui copilărie fusese urmărit și ajutat chiar și atunci când nu era nevoie. Ei făcuseră tot posibilul să îl știe în siguranță, protejat și departe de orice persoană care i-ar fi putut face rău. Dar oare exista vreun pericol? Mama lui, deși era o femeie puternică și inteligentă, nu reușise niciodată să își ascundă temerile. Într-una dintre discuțiile lor nocturne, când pe el îl crezuseră adormit, ea pomenise ceva legat de niște vânători. La vremea aceea ea era foarte speriată și nici măcar cuvintele tatălui său nu reușiseră să o liniștească.

           Închise ochii și începu să își imagineze că toate grijile sale ar fi fost șterse de o forță necunoscută. Era prea dificil să caute explicații. Ultima dată când se întorsese acasă, după primul an petrecut în armată, el și tatăl său avuseseră o discuție foarte neplăcută. Deși el se bucurase că fiul lui era atât de departe, nu încetase să îi reamintească de enormele sacrificii pe care ei le făcuseră în trecut. Îl numise iresponsabil și neserios doar pentru că nu îi putea împărtăși opinia despre libertate. Tatăl său crezuse că el pornise pe o cale greșită. Serviciul militar includea prea multe pericole, iar faptul că datele sale personale puteau cădea în mâinile oricui făcea ca tot ce încercaseră ei să elimine în acei ani avea șansa să fie descoperit. El putea deveni o țintă pentru cei care erau pe urmele lor. Tânărul nu se obosise să îl mai asculte atunci. Tatăl său exagera, bineînțeles. Cine ar fi vrut să îi atace și de ce? Doar pentru că renunțaseră la ocupația aceea? Și ce era atât de grav în asta? Niciodată nu reușise să îi înțeleagă. Ceea ce îl deranja cu adevărat era faptul că relația cu tatăl său avusese de suferit în urma acelor certuri. Își amintea cu drag de plimbările lungi pe care tatăl său le făcea la sfârșitul săptămânii, de motocicleta lui care scotea acele sunete interesante și de felul în care se simțea alături de el. Și-ar fi dorit ca lucrurile să nu se fi schimbat. Partea cea mai grea era să accepte faptele. Nu îndrăznea să apară la ușa lor. Nici măcar nu îi sunase de când revenise în oraș. Singurul lucru pe care îl făcea de câteva zile era să lenevească printre perne. Cât de mult ar fi vrut să îi vadă din nou!

          Vântul se întețise, iar schimbarea aceasta bruscă îl făcu să se întoarcă în cameră. Ceva nu era bine, iar simțurile lui continuau să îi arunce câte un semnal de alarmă, însă nu reușea să decripteze mesajul. Era un sentiment ciudat, asemănător cu ceea ce simțise înainte ca glonțul să îi vateme umărul. Începu să se plimbe dintr-un colț în altul, dar nici asta nu îl ajută să se liniștească. Durerea din umăr deveni mai puternică, iar el mai nerăbdător. Se apropie cu pași mici de pat, spunându-și că dacă somnul îl ura atât de mult, ar fi putut folosi acel timp pentru alte activități care să îl aducă într-o profundă stare de mulțumire. Tocmai când se așeza pe maginea patului, blonda își deschise ochii și-l privi cu o expresie înghețată.

-  Îmi pare rău.

           Cuvintele ei reci, felul în care le rostise, privirea dură, lipsită de acea înflăcărare pe care o cunoștea prea bine și instinctele lui trezite la realitate i-au făcut inima să tresară. Ar fi vrut să o întrebe pentru ce îi părea rău, dar ceva din subconștientul său părea să îi ofere destule indicii. În secunda următoare, o explozie asurzitoare scoase ușa din balamale și o aruncase în peretele de deasupra lor. Bucata masivă de lemn ar fi căzut peste ea dacă el nu s-ar fi aruncat deasupra, să o protejeze. Un fum înecăcios invadă încăperea. Amândoi săriră în picioare, dar ea, așa goală cum era, se retrase în dreptul celor trei bărbați care intraseră cu pași mari în locuința lui. Cu toții erau înarmați până în dinți, iar unul dintre ei, conducătorul lor probabil, purta o mască neagră. Doar ochii cruzi rămăseseră la vedere și părul întunecat care îi cădea în valuri peste frunte. Tipul era de-a dreptul înspăimântător. Acoliții săi au făcut câțiva pași în față, în timp ce mintea lui Victor încerca să înțeleagă ce se întâmplase și de ce se trezise cu trei maimuțe supradimensionate în mijlocul dormitorului. Însă ceea ce îl îngrijora cel mai mult era atitudinea ei. Se purta de parcă ar fi știut la de bun început ce... Greșit. Știa cu certitudine ce avea să se întâmple. Se uită la ea încă o dată și clipi des, de parcă nu ar fi vrut să creadă că fusese trădat în felul acela. Blonda se afla lângă pagul ușii, iar chipul ei purta semnele unei hotărâri majore. Ochii ei îl evitau; buzele îi erau strânse într-o linie dreaptă, iar părul răvășit îi cădea peste sâni. Silueta-i desăvârșită se retrase și mai mult în întuneric, nu înainte ca gesturile ei sigure să îi transmită un mesaj pe care el nu avea să îi uite nici măcar în ultimele clipe.

           Victor nu se clinti din poziția pe care o adoptase, cu toate că durerea din umărul său rănit devenise insuportabilă. Tăcerea stranie care se instalase în urma exploziei era pe cale să se sfârșească. Bărbatul cu mască înaintă fără să-și modifice traiectoria privirii. Se opri în mijlocul încăperii și continuă să îl studieze cu interes. Ceva de pe pieptul său străluci în lumina slabă a becului de afară, iar el reuși să distingă acel simbol. Pe costumul său de piele era brodat un cap de lup. Victor observă că și ceilalți purtau aceeași emblemă pe costumele lor. Mascatul avea în mâna dreaptă o MK1, armă automată pe care o purtase și el deseori. Ceilalți păreau să îi împărtășească gusturile. Un râs lugubru părăsi gâtul bărbatului cu mască. Dacă apariția sa sinistră amintea de moarte, atunci râsul său înfiorător putea să îți inducă în imaginație chinurile de dincolo. Victor nu se simți intimidat, însă știa prea bine ce presupunea o confruntare cu matahala din fața lui. Nu ar fi putut să îl învingă. De fapt, nici nu putea să se concentreze. Privirea ei, acea ultimă privire, îl făcuse să își piardă mințile. Cât de meschină putea fi!

            - Semeni cu tatăl tău. Sper că nu ești la fel de bun ca el când vine vorba de arta supraviețuirii. Oare ți-a vorbit despre tinerețea lui? Presupun că nu.

            Victor nu îi răspunse. Vocea mascatului era la fel de dură ca și apariția sa. Dacă ei aveau o bună dispoziție pentru asasinate, el nu era obligat să le asculte planurile sau să se supună. Avea de gând să lupte până când sunetul ultimei lui bătăi de inimă urma să se lovească de noaptea misterioasă.

           -  Și el era la fel de tăcut. Tăcut și foarte chibzuit. Și foarte rapid. Țintele lui nu apucau să mai rostească ceva înainte ca arma tatălui tău să îi îndeplinească misiunea. Păcat că a preferat să fugă din gașcă. A fost un laș, iar noi nu permitem ca un asemenea comportament să ne compromită poziția pe care am câștigat-o.

           -  Tata nu e laș... începu Victor să riposteze, dar bărbatul nu îl lăsă să vorbească:

           -  Sigur că e!

          Țipătul bărbatului din fața lui îl făcu să simtă un fior de neliniște.

           - Tatăl tău știa prea bine regulile, dar a preferat să le încalce. A preferat să fugă, să părăsească organizația noastră și să trăiască precum un șobolan! Și-a pierdut mințile când a întâlnit-o pe femeia aia... Nimeni, ascultă-mă bine, nimeni nu poate scăpa de noi! Părinții tăi tonți s-au îndrăgostit și au crezut că viața de mercenari nu mai era de ei! Păcat că nu au luat în calcul toate riscurile atunci când ne-au trădat. Nimeni nu părăsește Clanul Vânătorilor viu!

            Cuvintele lui au răsunat în noapte ca strigătul unui nebun care urma să își pună capăt zilelor. Furia conducătorului nu avea margini, iar Victor presupunea că nici violența sa nu avea vreo limită.

          -  Mi-a luat douăzeci și patru de ani ca să dau de voi din nou. Eu și tatăl tău am mai avut o întâlnire, dar nu mi-a acordat șansa de a purta vreo discuție. A vrut să salveze alt trădător, alt șobolan din specia lui mizerabilă... Și idiotul de taică-tu a reușit să-mi dea peste cap planul! Sper că ești mândru de el, adăugă mascatul, pe un ton batjocoritor. Ai tăi au știut să te ascundă, dar de data asta nu mai ai scăpare, nici tu și nici ei. Vreau să le fac o vizită. Cred că necesar, după atâta vreme în care nu au vrut să mă vadă. Un vechi prieten le va livra pielea decorată a fiului lor! Presupun că este un cadou minunat!

            Frustrarea lui Victor depășise deja limitele obișnuite. Se stăpâni cu greu să nu se arunce asupra netrebnicului care îi insultase părinții. Furia sa începuse să clocotească, capul în durea îngrozitor, umărul la fel, iar inima îi bătea foarte rapid. Învățase să își controleze pornirile, însă nici toată pregătirea din lume nu l-ar fi oprit în acele momente. Regreta că „vizita” lor neprevăzută îl găsise aproape dezbrăcat. Primul său instinct fusese să-și atingă atingă coapsa, locul unde în mod obișnuit s-ar fi aflat pistolul său Lawman, mereu pregătit pentru asemenea altercații. Își înjură în gând imprudența. Fusese prins în cursă ca un șoarece flămând care adulmecase minunatul miros de cașcaval. Cu singura diferență că momeala fusese alta în cazul său. O căută cu privirea pe Selene, dar aceasta devenise o simplă statuie decorativă. În întunericul acela cusut cu firele trădării, când noaptea putea să îi devină mormânt, ar fi vrut să îi strige că în ciuda sentimentelor sale contradictorii, în ciuda nesiguranței și timpului care îi despărțise o vreme, el o crezuse. În tot acel timp el o crezuse. Uitându-se în ochii acelui ucigaș, în ochii mătăhălosului care avea să îi devină călău, simțea că un gol adânc se săpase în toată ființa lui. Era curios dacă ea ar fi asistat la crima aceea, chiar dacă el fusese doar o țintă, un motan amețit care se lăsase atins de farmecul ei de felină.

          - Încearcă numai să mă atingi. Vei rămâne fără o mână.

         Nu își regreta cuvintele. Voia să îl provoace, voia să lupte până la epuizare. Ceva din încărcătura aceea emoțională negativă îl făcea să accepte deja sfârșitul, cu toate că simțurile lui continuau să îi trimită atenționări dureroase.      

          - Nu degeaba se spune că soldații sunt prieteni cu moartea. Îmi placi, băiete, ești curajos, dar mintea ta încâlcită nu poate înțelege rolul meu. Tu trebuie să dispari. Apoi, cu puțin efort, și părinții tăi. Le-am pregătit o ultimă cină și crede-mă, vor savura meniul acela. Puțină tortură, o tăietură aici, o tăietură acolo... Un braț desprins, câteva degete smulse... Un deliciu! Ești soldat, deci cred că ai văzut măcar odată un om cu burta spintecată. Sunt urâte rănile abdominale, nu-i așa? Unii dintre ei se mai chinuie să își strângă mațele... Mascatul începu să râdă. Mă întreb, oare au cu ce să își lipească măruntaiele?

           Victor nu spuse nimic. Văzuse destui oameni morți, unii în cele mai ciudate poziții și având răni din cele mai grave, dar niciodată nu simțise acea groază pe care i-o provocaseră cuvintele tipului. Nemernicul voia să îi cioppârțească părinții... Pentru prima dată, un fior dureros îi cuprinse spatele, iar răceala aceea a început să îi paralizeze întreaga judecată. Ce șanse avea el ca să îi salveze? De ce fusese atât de prost? De ce nu își luase măsuri de precauție când simțise că era în pericol? La naiba cu secretele de familie! De ce nu au avut încredere în el niciodată?

            Mascatul își ridică arma, îndreptând-o în direcția lui. Respirația lui Victor se opri. Oare avea timp să evite glonțul? Poate că o săritură sau... Nu găsea vreo soluție. Tactica militară nu se putea pune în practică în apartamentul său. Prefera să alerge în timpul unui bombardament decât să se lupte într-o cameră de patruzeci de metri pătrați. Dacă moartea venise la el în acea noapte, deși nu era timpul, voia totuși să o poată păcăli. Ceva din interiorul său îi spunea că singura lui scăpare era să lupte, să lovească cu tot ce avea. Trebuia să scape. Trebuia să își salveze părinții. Își privi în ochi ucigașul, apoi căută privirea ei atinsă de întuneric. O zărea la intrare, dreaptă ca un stâlp de execuție. Privirea îi era la fel de rece, însă ceva din ochii ei îl făcea să mai simtă un grăunte de încredere. Inexplicabila situație putea fi înșelătoare, însă simțurile lui nu îl înșelau niciodată.

           -  Vei avea o moarte demnă de un soldat, fiule, îi spuse mascatul, pe un ton care îi trăda satisfacția.

           Pe când se pregătea să riposteze, un sunet grav, uniform, un motor ale cărui explozii simetrice le cunoștea prea bine, îi atinse urechile ca o mângâiere mult așteptată. Sunetul distinct al bătrânului Harley îi oferea o speranță. Zâmbi, deși era mai îngrijorat decât înainte. În ochii conducătorului apăru o urmă de confuzie, dar nu renunță la planul său. Cuvintele lui Victor însă l-au pus pe gânduri:

           -  Am deja un tată și cred că vom face echipă bună în noaptea asta.    

          Așteptă cu răsuflarea întetăiată, iar când începu să creadă că se înșelase, o umbră masivă care apăruse în fereastră pentru câteva secunde îi atrase atenția. Se aruncă la podea chiar în momentul în care vechiul Chopper trecu prin sticla subțire, oprindu-se în capătul opus al camerei. Intrusul, un bărbat care purta un echipament special și bineînțeles, casca Nolan, își ridică cele două arme și începu să tragă în Vânători cu o hotărâre drăcească. În haosul provocat de apariția lui fulgerătoare, Victor o văzu pe Selene făcând un salt nechibzuit înspre bucătărie. Cum nu putea să fugă într-acolo prin ploaia de gloanțe, se repezi în spatele unui fotoliu și își croi drum către pat. Se mișcă cu o rapiditate incredibilă și scoase de sub cadrul metalic pușca de vânătoare pe care sperase să nu o folosească niciodată. Între timp, nou-sositul provocase moartea unui Vânător, însă cei doi rămași păreau să fie de neînvins. Când Victor se alătură confruntării, situația deveni mai vulcanică decât până atunci. Ar fi preferat o luptă corp la corp decât acea salvă de gloanțe care îi distrugeau întreg apartamentul. Cu experiența sa din conflictele armate și cu o strategie unică și bine realizată, Victor își ajută tatăl să îi forțeze pe ucigași să se retragă înspre ieșire. Cu toate acestea, ei continuau să tragă, continuau să îi atace. Cu un gest disperat, cei doi își goliră încărcătoarele printr-o răpăială pripită, lansând proiectile la întâmplare prin tot apartamentul. Nici ei nu renunțaseră. Potrivindu-și țintele și respingând atacul lor, cei doi își menținuseră cu succes pozițiile. La un moment dat, când focurile încetară, tatăl și fiul se priviră cu îngrijorare, continuând să asculte cu atenție, gata să se avânte din nou într-o altă luptă. Țipătul lui Selene îi răscoli stomacul, dar când dădu să se ridice, să își părăsească ascunzătoarea, tatăl său îi prinse brațul, trăgându-l înapoi.

          - Au folosit-o deja împotriva ta. Totul e o ambuscadă.

          Privirea sa pătrunsă de grijă îl făcu să-i urmeze sfatul. Rămase pe loc, însă mintea lui abia dacă mai putea realiza o legătură între fapte. O auzi țipând din nou și închise ochii, inspirând adânc greoaia combinație dintre fum și praf. Nu putea să lupte. Rana din umăr sângerase încă de la început, iar durerea îi scormonea în oase ca o lamă ascuțită. Tatăl lui își așeză mâna pe umărul său sănătos. Își privi părintele și înțelese cum stăteau lucrurile. Când era cu adevărat îngrijorat, cei patruzeci și opt de ani ai săi erau înghițiți de o umbătrânire prematură. Ochii lui negri purtau prea multe suferințe, prea mulți ani pierduți pentru o siguranță pe care nu reușise să o construiască în întregime. Vedea teama și focul răzbunării întețindu-se în privirea lui, stare pe care nu o mai observase atât de clar niciodată. Un strigăt monstros îi făcu pe amândoi să tresară:

          - Nu mă așteptam să ieși din groapa ta, șobolanule! Mă auzi? Leo! În sfârșit vă voi ucide pe amândoi!

           Leo nu se obosi să îi răspundă. Era deja epuizat în urma schimbului de focuri, dar își revenea repede. Uitase că nu mai avea douăzeci de ani și că asemenea operațiuni începeau să îl depășească. Ultima sa cascadorie de genul acesta o făcuse cu treisprezece ani în urmă, când intervenise pentru familia lui Ruslan, un vechi prieten care îi salvase viața în războiul din Golf. Un gând dureros îi străbătu conștiința – fetița aceea văzuse prea multe în acea noapte. Își amintea de ochii ei mari și verzi, de uimirea de pe chipul ei, de lacrimile pe care le vărsase și de felul în care corpul ei micuț începuse să tremure. Imaginea ei îl tulburase atunci. Uneori se întreba ce se întâmplase cu ea în tot acest timp, unde era, cum crescuse și cine îi purtase de grijă. Când tatăl ei îi înapoiase motocicleta, fata nu mai era lângă el, iar privirea bărbatului, unde durerea își lăsase cele mai adânci urme, se putea observa o altă pierdere care îi marcase viața. De la acea despărțire nu mai auzise nimic despre el sau familia lui. Amândoi o luaseră pe o cale greșită în tinerețe, când intraseră în Clanul Vânătorilor.  La vremea aceea fuseseră prea proști pentru a înțelege riscurile alegerii, iar când încercaseră să părăsească gruparea, ei și alți câțiva curajoși, își întârziaseră doar sentința. Câțiva ani mai târziu, cei care evadaseră în trecut au fost uciși cu sânge rece, iar corpurile lor au decorat Sala cea Mare, fiind un fel de avertisment pentru ce care voiau să trădeze. El, Ruslan și o femeie pe care nu o cunoștea prea bine, erau singurii care supraviețuiseră.

            Un alt strigăt al mascatului îi îndepărtă amintirile și îl făcu să se concentreze asupra unui plan de evacuare. Motocicleta sa se afla la câțiva pași distanță, însă orice mișcare greșită îl putea costa viața și nu era dispus să riște. Își privi fiul și începu să îi înțeleagă atitudinea. Uneori războiul reprezintă o salvare pentru un suflet care își caută liniștea, la fel cum cele mai violente izbucniri sunt trăsături definitorii pentru cele mai puternice spirite. Victor găsi o altă soluție, în timp ce atacatorii săi începuseră din nou să tragă orbește. Câteva scaune aruncate în direcția lor, plus fixarea unor ținte derutante și armele care scuipau proiectile neîncetat, le acoperiseră adevărata intenție.

          -  Te-am vânat de douăzeci și patru de ani! Acum nu-mi mai scapi! se auzi din nou strigătul barbar al mascatului.

          -  Eu mereu scap! Tu ești cel slab, să nu uiți asta! îi strigă Leo, în timp ce se arunca în șa.

          Victor lansase o ultimă încărcătură, apoi sări și el alături de tatăl său care deja pornise motocicleta și se îndrepta spre cealaltă fereastră. Trecură printre cioburile tăioase și aterizară un etaj mai jos, pe șoseaua neagră, singura care avea să cunoască drumul acestor călători. Victor privi înapoi și reuși să îi observe în balcon pe cei doi trăgători de elită care începură din nou să lanseze proiectile într-o disperată încercare de a-i răpune. În acea secundă suspendată parcă într-o dimensiune ireală, o văzu pe Selene stând în fața ferestrei de la bucătărie, având o tăietură în obraz din care sângele curgea fără oprire. În lumina lunii, corpul ei încă părea să îl atragă, să îl cheme, să îl facă să își piardă cumpătul. Victor își întoarse privirea către drumul care începea să pară străin. Fără să înțeleagă ce făcea, își atinse pieptul cu palma, dar acolo nu mai era nimic. Inima încă îi bătea nebunește din cauza șocului și adrenalinei dezlănțuite, însă acolo nu mai era nimic. Se simțea de parcă și-ar fi luat rămas-bun de la o stâncă.

             După ce parcurseră o distanță considerabilă, apropiindu-se de ieșirea din oraș, Leo coti pe o stradă lăturalnică, neasfaltată și se opri lângă un stejar bătrân. Când se așeză pe iarba udă, Victor începu să râdă. Tatăl său se uită la el cu o expresia șocată. Tocmai ocoliseră moartea, iar lui îi ardea de râsete? Văzând că tatăl lui mai avea puțin și îi proiecta un pumn în falcă, tânărul îi făcu semn să se așeze lângă el și îi spuse, scoțându-și un ciob din zona genunchiului:

           -  Puteai folosi cealaltă fereastră.

            Leo continuă să se holbeze la el pentru un timp, socotindu-l nebun, apoi oftă și își permise și el să râdă, sperând că acel moment ciudat să se termine cât mai curând.

          -  Sunt bătrân. Crezi că mai țin minte pe ce fereastră am intrat?

          Râsetele lor răsunară în zona pustie, apoi o liniște mortuară înghiți împrejurimile. Cântecul unui greier amețit străpunse tăcerea, pe când cei doi încercau să se odihnească, să își limpezească gândurile. Dintr-o dată, Victor se ridică în picioare de parcă ar fi luat foc și spuse:

          - Unde e mama? Dacă au...

          -  Mama ta e în siguranță. E departe. Am reușit să o conving să plece când am aflat că ei te-ar găsit. Îmi pare rău pentru tot, băiete. Nu voiam să afli despre asta.

         Victor îi cântări cuvintele, apoi când observă că ceva nu se potrivea, își întrebă tatăl:

         -  De unde ai știut că m-am întors?

         Leo zâmbi către el.

         -  Am fost și eu soldat pentru o perioadă și chiar dacă a fost o experiență scurtă, am învățat multe. Sunt tatăl tău și știu cum gândești, știu ce planuri ai.

          Tăcerea se așternu din nou peste ei. Cine ar fi putut crede că reușiseră să își vorbească fără să ridice tonul, fără să își arunce insulte unui altuia? Victor zâmbi la rândul lui și scurtă întunericul, ca și cum ar fi vrut să găsească răspunsuri în noaptea care îi pătase gândurile.

         - Îmi pare rău pentru fata aia... Nu m-am gândit că...

          Tânărul înțelegea unde voia să ajungă cu discuția, dar el nu era dispus să vorbească despre ea. Nu după ce îi făcuse. Era ca și cum l-ar fi aruncat într-o cușcă, alături de un lup care să îl sfâșie! Nu putea înțelege motivele ei. Oare acela fusese planul ei de la bun început, sau Vânătorii o forțaseră să acționeze? Cu ce ar fi putut să o amenințe?... Răsuflă greu, încercând să își alunge din minte orice mărunțis care i-ar fi amintit de ea. Își închipui că Selene era departe, că nu putea să se apropie de el.

         - Nu, spuse el, continuând să privească cu melancolie în întunericul de smoală. Era cu ei. Nu mai contează și nu vreau să mă gândesc la ce s-a întâmplat.

         Leo înțelese și se îndepărtă de subiect.

         -  La doi kilometri mai încolo are loc o cursă de motociclete. Sunt mulți tineri pe acolo, deci te-ai încadra perfect în peisaj. Ar fi cazul să te grăbești dacă vrei să prinzi finalul.

           Tatăl lui se ridică, sprijinindu-se de trunchiul copacului, apoi se îndreptă spre motocicletă. Când Victor înțelese ce avea de gând să facă, sări de la locul său și începu să țipe:

         - Să mă încadrez în peisaj?! La naiba, tată, uită-te la mine! Sunt în chiloți! Cum vrei să apar acolo? Tu chiar crezi că...

         -  Te descurci tu. Ai stat atâta timp în Iran, ai luptat cu fel și fel de oameni și acum te plângi că ești dezbrăcat? O plimbare ajută mai mult decât crezi, mai ales după ce s-a întâmplat acolo. De ce crezi că m-am oprit aici? E un loc sigur atâta timp cât nu cauți alte probleme. Există mai multe tehnici de supraviețuire, dar asta e cea mai relaxantă. Pădurea e a ta, ai grijă pe unde calci!

           Victor își privi tatăl, dar nu îndrăzni să îi răspundă. E nebun, gândi el, nebun de legat!

        -  Cum te găsesc mai târziu? îl întrebă în cele din urmă.

        - Mâine seară ne vom vedea. Te găsesc eu, mai spuse Leo și îi zâmbi fiului său. Și să nu încerci să te întorci acum. Ascultă-mă pe mine și vei înțelege în scurt timp de ce te-am lăsat aici. Nu e o glumă, chiar dacă tu o consideri așa.

           Leo spusese acele cuvinte pe un ton sever, iar fiul său înțelese că situația era mai serioasă decât de obicei. Porni motocicleta cu un gest relaxat, apoi întoarse și se îndepărtă, întunericul înghițindu-i urmele. Victor se spriniji de stejarul bătrân și oftă. Își dorise o noapte liniștită și primise în schimb o tentativă de asasinat, aflase că femeia aceea participase la planul uciderii sale, iar tatăl lui îl lăsase în mijlocul pustietății aproape dezbrăcat și îi sugerase să meargă la o cursă de motociclete! O nebunie! Cine putea ști ce era în mintea lui? Victor nu reuși să se stăpânească și lovi cu pumnul în scoarța dură. Scăpă un urlet din cauza durerii și în cele din urmă renunță să se mai gândească la lucrurile lipsite de sens. Cineva îi voia morți pe toți trei, iar el trebuia să afle cine și de ce. În orice caz, nu putea porni cercetările în noaptea aceea, în timp ce mergea pe o potecă plină de pietre și nu avea nici o haină pe el. Își vărsă nervii pe bătrânul copac, vorbind singur o vreme și blestemându-și soarta, apoi începu să meargă în direcția indicată de tatăl său.

         - Ce noapte!

         Cuvintele sale se târâră în urma lui ca un lanț, iar luna îi călăuzi pașii către alte secrete.