Science-fiction-ul şi terapia

Am învăţat
sa iubesc science-fiction-ul de la tatăl meu. Am simţit că Isaac Asimov, Arthur
C. Clarke şi mai apoi Frank Herbert îmi fac mintea să explodeze, că o forţează
să se lărgească şi să cuprindă dimensiuni de spaţiu şi timp, dar şi oameni şi
moduri de a exista şi de a face lucruri pe care nu le concepusem până atunci.
SF-ul m-a făcut, printre altele,

-         
să îndrăgesc fizica şi astronomia;

-         
şi în acelaşi timp să înţeleg cât de variată şi preţioasă
este viaţa,

-         
că există o infinitate de moduri de a trăi,

-         
că regulile şi tradiţiile sunt relative,

-         
că dogmele şi religiile se creează şi evoluează,

-         
că şi obiectele create de noi au sufletul, rolul şi locul
lor în univers,

-         
că întrebările sunt vii şi ne duc înainte,

-         
că există o diferenţă între cunoaştere şi acţiune

-         
şi că nu cunoaşterea e periculoasă, ci ceea ce decidem
noi să facem cu ea.

De aceea e important să ne cunoaştem, să ne înţelegem
slăbiciunile şi să ne vindecăm rănile, iar fiecare dintre noi are această
datorie faţă de sine şi faţă de lume, ca să putem vedea cu claritate realitatea
şi să luăm decizii cât mai potrivite în conformitate cu ea. SF-ul de calitate
este întotdeauna, sub povestea spectaculoasă şi focurile de artificii ştiinţifice,
un profund comentariu despre bine şi rău, decizii dificile, valori, umanitate,
societate în evoluţie.

Ficţiunea
are şi va avea mereu potenţialul de a fi terapeutică. Ea are două funcţii
terapeutice principale, din punctul meu de vedere:

1.     
de a reduce stresul, prin detaşarea temporară de realitatea
prezentă

2.     
şi de a ajuta la prelucrarea conţinuturilor psihice prin
temele pe care le tratează şi modalitatea în care sunt abordate, iar mecanismul
psihic principal care mijloceşte acest lucru fiind cel de identificare
emoţională cu personajele.

Cărţile mai
au şi funcţii pe care le-am putea numi mai degrabă de dezvoltare decât
terapeutice, şi care sunt evidente într-o mai mare măsura la copii, deşi
funcţionează şi pentru adulţi.

3.     
învăţare de concepte şi idei noi,

4.     
flexibilizarea imaginaţiei,

5.     
alegerea, clarificarea şi internalizarea unor valori şi
principii de viaţă,

6.     
facilitarea prelucrării şi depăşirea unor puncte cheie în
procesul nostru de dezvoltare de la o etapă de viaţă la alta.

7.     
+ Poate şi altele care nu-mi vin în minte acum.

1.     
Reducerea stresului prin citit este un mecanism de coping
activ care ne scoate pentru o bucată de timp din realitatea noastră şi ne
transportă în alta. Cu cât această realitate alternativă este mai fascinantă
pentru noi, cu atât pauza pe care o luăm de la stres e mai profundă.

De aceea
cărţile SF şi fantasy sunt mai provocatoare pentru mintea noastră. Acolo
universul este atât de diferit, încât trebuie să facem eforturi active de
imaginaţie, reprezentare, memorie şi gândire ca să înţelegem, reţinem şi să
conţinem, într-o reprezentare complexă cu sens, regulile diferite de existenţă
şi interacţiune. Acest efort implică într-o mai mare măsură capacităţile
noastre psihice şi produce o imersiune mai profundă în poveste, deci şi o
scăpare mai clară de prezent. Aici contează foarte mult creativitatea
autorului, abilitatea lui de a crea lumi cu sensuri şi reguli noi, talentul de
a pune aceste lumi în cuvinte care să le facă să înflorească viu în mintea
noastră.

„Discipolii zeilor
de altădată” (ed. eLiteratura, Bucureşti, 2015) mi s-a părut a fi rezumatul
unui asemenea univers complex ale cărui reguli sunt expuse sumar, dar cu un
sens unitar, de către o minte febrilă, şi în care putem bănui miriade de
detalii, evenimente, lanţuri cauzale şi societăţi cu poveştile lor, ce aşteaptă
să fie descoperite. Ce a fost deosebit în această carte pentru mine a fost
contopirea SF-ului, a regulilor de funcţionare clare ale ştiinţei cu o parte a
spiritualităţii pe care ne-am obişnuit să o asociem strict cu religiile. Am
simţit că Ionuţ Caragea, autorul cărţii,
a şters graniţa clară dintre ştiinţă şi spiritualitate, graniţa care s-a impus vreme
îndelungată prin conflict şi opoziţie, şi le-a făcut astfel să fie faţete ale
unuia şi aceluiaşi lucru, părţi dintr-un univers care nu face această diferenţă,
ci care doar funcţionează, fie că îi ştim regulile, fie că nu. Putem face mult
bine şi mult rău şi cu ştiinţa, şi cu spiritualitatea, contează cum decidem să
le folosim.

2.     
Bineînţeles, ieşirea din realitate este dăunătoare în
exces (lucru punctat şi de autor prin opoziţia dintre simulatoarele-drog şi
existenţa în viaţa reală). Pauzele de la realitate sunt utile dacă rămân pauze,
şi nu dacă se transformă într-un mod alternativ de a trăi în iluzie. Atunci
devin mai degrabă un mod perpetuu de a fugi de partea cu adevărat dificilă, şi
anume aceea de prelucrare a trăirilor care dor (traumatice). Acestea pot fi
resimţite ca fiind atât de copleşitoare pentru resursele noastre din realitate,
încât psihicul pune în funcţiune mecanisme de apărare extrem de acaparatoare şi
controlatoare, menite să ţină la distanţă durerea, suferinţa, frica şi neputinţa
prin negare, evitare, compensare şi creare de iluzii. În acest sens, universul
complicat al unei cărţi SF sau fantasy este raiul mecanismelor de apărare,
pentru că le conţine pe toate:

- neagă realitatea prezentă a persoanei care doreşte
să fugă de ea,

- şi reuşeşte să o evite petrecând timp citind sau
transpunându-se în realitatea fictivă,
- compensează nemulţumirile, spaimele şi neajunsurile proprii,
identificându-se cu personajele şi trăind vicariant experienţele lor,

- simte nevoia să rămână, să se gândească şi să se
integreze iluzoriu în poveste, fie într-un personaj nou, care ar intra în
relaţie cu eroii naraţiunii, fie direct ca unul dintre ei, cu care identificarea
este cel mai pregnantă.

Toate acestea nu sunt o problema DACĂ nu persistă prea
mult în timp şi nu ajung la afectarea funcţionării cititorului în realitatea
sa, în relaţiile sale, în activitatea sa productivă. O altă problemă legată de
iluzie o creează cărţile de proastă calitate, în care consecinţele,  deznodămintele şi reacţiile personajelor nu
sunt realiste. Acestea întreţin iluzii care blochează procesarea naturala a
traumelor şi întăresc mai degrabă strategiile de apărare ale psihicului care
refuză să accepte şi să lucreze cu realitatea.

Din acest punct de vedere, despre romanul „Discipolii
zeilor de altădată” aş putea spune că are două mari avantaje şi un dezavantaj:

1.     
Primul
avantaj ar fi că este scris foarte condensat, existând prezentări sumare ale
unor acţiuni în câte un paragraf, acţiuni care ar fi putut fi narate în câteva
capitole. Această reducere la esenţă a informaţiei scade şi posibilitatea de
identificare cu personajele. Acest stil face ca intrarea escapistă în universul
cărţii să fie limitată şi să nu avem suficiente detalii de care să ne agăţăm în
construcţia unei iluzii extinse care să funcţioneze ca strategie de apărare
psihică.

2.     
Cel de-al
doilea avantaj ar fi că prezintă, oricât de succint, oameni cu reacţii şi
emoţii realiste, consecinţe şi înlănţuiri de evenimente care au sens. Namur
suferă după pierderea iubitei lui şi iluzia unei copii perfecte care să-i ia
locul este greu de alungat, oricâtă cunoaştere preţioasă ar deţine el. Este
totuşi om, iar doliul e un proces dureros şi complicat, în care faci adesea un
pas înainte şi doi înapoi. Anuk, la rândul său, face ceea ce face pentru că e
profund traumatizat. Asta nu ii scuză comportamentele, dar ne permite nouă să
le înţelegem. Oamenii nu fac lucruri pentru că sunt răi şi atât. Nu este
niciodată atât de simplu. Şi el acţionează sub iluzia că va putea regăsi
iubirea pierdută, negând în acest fel realitatea pierderii sale şi trăirea
durerii proprii.

Dezavantajul (din punct de vedere terapeutic), mai ales
în prima parte a romanului, îl consider a fi posibilitatea redusă de
identificare emoţională. Trecerea este rapidă prin vieţile personajelor,
făcându-ne să împărtăşim cu ele doar unele scene scurte în timp real, în care
să putem să ne conectam emoţional la experienţa lor. Ni se spune pe scurt ce au
făcut, dar nu-i vedem făcând acele lucruri aproape niciodată. Acest lucru face,
mai degrabă, ca primele capitole să fie citite preponderent cu mintea, cu
inteligenţa, decât cu trăirea noastră completă, ceea ce îi reduce capacitatea
terapeutică. Cunoscând angajamentul autorului pentru
adevăr, pot să înţeleg în acelaşi timp nevoia lui de a proteja intimitatea unor
persoane reale din viaţa cărora s-a inspirat pentru experienţele personajelor
lui, ca un fel de confidenţialitate medic-pacient. Chiar şi aşa, ultima parte a
romanului este diferită, fiind mult mai uşor de citit şi mai psihologică, un
teren mai familiar mie. Mi-a plăcut realismul personajelor şi al
interacţiunilor dintre ele. Am găsit multe detalii, reacţii şi interacţiuni
interumane cu valoare terapeutică, în primul rând pentru că sunt realiste.

Mintea
noastră e deşteaptă, e capabilă, nu aceasta este problema în terapie. Oamenii nu
fac depresii şi nu au frici pentru că sunt proşti şi nu pot să gândească bine. Să
le dăm de gândit nu este suficient. Avem capacitatea să învăţăm o mulţime de
concepte şi tehnici de a face faţă, de a îmbunătăţi stările, de a ţine trăirile
neplăcute la distanţă. Problema intervine atunci când vine momentul în care
următorul pas spre vindecarea sufletului este să ne putem conecta în mod
autentic la noi înşine, la trăirile eului, să vedem, să recunoaştem şi să ne
dăm voie să simţim ceea ce ne-a afectat şi este îngropat înăuntru. Faptul că am
îngropat acest trăiri înăuntru şi le evitam este partea problematică, nu faptul
că ele au existat. Când ni se întâmplă lucruri ameninţătoare sau dureroase este
firesc sa reacţionăm cu frică sau durere. Când ne permitem să trăim emoţiile,
ele se consumă şi experienţa se aşează la locul ei. Când mintea se separă de
trăire şi nu păstrează decât inteligenţa rece, atunci experienţa rămâne carne
vie şi această „splitare” creează probleme pe viitor: depresie, anxietate,
psihoze, compulsii, nefericire, boli fizice etc.

De aceea, sunt de acord că meditaţia ca mod de
reconectare cu sine şi cu adevărul interior e o tehnica nepreţuită, care în
carte de altfel şi eliberează simbolic puteri extraordinare. Şi în realitate,
atunci când o persoană este în acord cu ea însăşi, când este adevărată şi poate
vedea în toate ungherele şi cotloanele sale fără frică, relaţionează într-un
fel atât de sănătos şi bun cu realitatea din jur, încât pare că are puteri
magice. Faptul că cititorul este provocat să gândească este extrem de valoros,
dar ceea ce lipseşte este provocarea să simtă în forul său interior
dificultăţile, dilemele, eforturile şi pierderile personajelor, care ar activa
propriul proces terapeutic de prelucrare a dificultăţilor, dilemelor,
pierderilor personale şi stimularea resurselor proprii pentru a depune acest
efort împreună cu personajele.

Am apreciat ideea de folosire a capacităţilor psihice
dezvoltate prin spiritualitate ca o armă, în funcţie de motivaţiile, dorinţele
şi emoţiile din care izvorăşte utilizarea lor. Am simţit că este realist şi
uman acest lucru, în opoziţie cu a prezenta persoanele iluminate ca fiind
exclusiv “personaje bune” şi, implicit, capacităţile lor - o răsplată pentru
bunătate.

Am apreciat mult şi insight-ul oferit despre motivaţiile
“inamicului”. Această relativizare şi acest efort de înţelegere cred că este
esenţial pentru a putea să ne despărţim de punctele noastre de vedere fixe care
ne menţin adesea în problemă.

Am apreciat faptul că Namur, aşa supraom cum e el, are
momente când este un adolescent sau un tânăr normal şi resimte dificultăţile
naturale de maturizare prin care trecem toţi. Există bun, există capabil,
există valoros sau iluminat, dar nu există perfect.

Irina Ghimbăşanu –
Psiholog psihoterapeut (http://terapiafunctioneaza.ro)