GÂNDURI LA RĂSĂRIT

GÂNDURI  LA  RĂSĂRIT

 

Călătorul solitar pășește pe a corabiei punte

lăsând trecutul să se frângă odată cu ai săi pași

și caută în  lumina suavă a răsăritului tăcute

valuri să-l ducă la război ca pe ostași.

Atinge cu degetele-i amorțite un catarg

ce se lasă mângâiat de ale brizei dulci atingeri,

privește spre iubitul răsărit regăsit în larg

și caută să se înnece în ale amintirilor înfrângeri.

Se lasă jos, pe punte, sorbind cu nesaț mireasma mării,

ascultă vântul, lăsându-se captiv în mângâierea lui

și caută iar o dulce amintire în clipele ascultării,

dar ea se înneacă în oda rece a vântului.

Un călător singuratic, pierdut în ale sale tainice amintiri,

el știe cum doar marea poate a deschide a lor drum

spre un suflet ce de mult e îngropat în ale lui simțiri,

dar  știe că ele nu mai vin… pierdute sunt acum.

 

Îl văd și eu pe călător, așa cum doar marea îl mai cheamă,

îl văd și eu, din al meu colțișor friguros și îndepărtat,

îl văd cum se învăluie în gânduri luminate fără de teamă

și se pleacă în voia trecutului ce odată cu vântu-i ascultat.

Îi studiez chipul, privindu-l curioasă și întrebătoare

oare ce amintiri îndepărtate se străduiește a revedea

și văd cum zâmbetul cald se topește în a gândului culoare,

iar ochii pământii păstrează al vieții mare dar – iubirea.

Călătorul încă mai privește, dar soarele deja e răsărit

și îl văd cum oftează, cum simte un vechi sfârșit,

dar zâmbetul se pierde, pleacă, piere liniștit

lăsând în urma lui doar un chip de amintiri răvășit.

Călătorul solitar știe că stele lui au dispărut,

știe că lumina aurie încă le mai mângâie tăcut,

dar simte iar că timpul său s-a sfârșit acum

și pleacă de pe punte, căutând al vieții drum.

 

Puntea e pustie, atinsă de a dimineții albă deșteptare,

soarele veghează peste ale mării valuri reci,

dar privirea mea mai caută și acum un semn de alinare

pe chipul călătorului ce caută alte poteci.

 

Și gândurile toate îmi par doar ale mele

Și totul rămâne cufundat în stele.

 

de Maria David