MEMENTO MORI

MEMENTO MORI

 

Du-mă, fericire, între buzele tale

și lasă-mi numai sărutul, privirea adormită,

căci așa învăț să-mi las frunzele să cadă

într-o toamnă care știe să moară cu dragoste.

Du-mă, fericire, izbește-mă de pieptul cerului,

ascunde-mă în nori, în vânt și lacrimi sărate,

apoi uită-mă într-o oglindă a răsfrângerii.

Repet întotdeauna infinitul tău

scriind cuvinte, mici săruturi dăruite timpului.

Cu dragoste aș picta viața, măruntă fărâmă,

din inimă mi-ar țâșni culorile, sângeriul acela pur

pe care numai tu, fericire, l-ai sădit cu frunze.

 

Un cântec de vioară ar fi pasul tău,

o fantomă sfântă, o dăruire disperată a inimii!

Du-mă, fericire, întinde-mă pe frunzele uscate,

lasă-mă să plutesc în anotimpul unei vechi romanțe...

Ascultă și tu, dragă inimioară

un glas, o baladă din începutul uscat al sfârșitului:

 

Lasă-te iubit, omule, căci toamna e un cuib!

 

de Maria David