Pierdută în singurătate
A trecut ceva timp de când s-a terminat totul. Am acceptat asta, dar, nu înţeleg de ce ceva din mine nu pate trece peste. Nu ştiu cum să nu mă gândesc la el. Şi poate că în cele din urmă asta înseamnă dragostea: a iubi pe cineva chiar şi atunci când nu vrei.
Închid ochii şi o lacrimă îmi scapă mângâindu-mi obrazul. A fost pentru mine totul: zâmbetul ce însenina o zi ploioasă, căldura într-o noapte rece şi fericirea într-o zi neagră.
El a fost prima mea iubire şi cred că şi acum este.
Şi totuşi nu ştie...
Da, mi-a fost frică să-i vorbesc, să îi transmit gândurile, sentimentele mele. Cedeam că este timp, că timpul este de partea mea... dar am pierdut. Am lăsat singura mea şansă pentru mai târziu, iar aceasta nu s-a mai întors. Am avut încredere în tăcere şi am fost trădată. Încerc să nu mă gândesc la trecut, dar acesta îmi domină gândurile. Mă simt ca într-o sală de judecată. Totul mă acuză: timpul, tăcerea şi chiar... chiar şi propria inimă. Sunt vinovată... am pierdut.
Deschid ochii îngrozită. O ploaie măruntă şi umedă îmi cade pe umeri. Chiar şi soarta îmi plânge de milă, chiar şi ea regretă... Îmi părăsesc locul de meditaţie. Lacrimile şi ploaia se contopesc şi îmi acoperă urmele.
Totul în jurul meu este pustiu, nu se aude nimic şi totuşi mi se pare că mii de voci mă înconjoară şi mă condamnă. Mă opresc pentru un moment, privesc în urma mea şi cu o voce slabă răspund singurătăţii:
„Am greşit! Da! A fost vina mea! În dragoste greşeşti de mii de ori şi tot de atâtea ori îţi promiţi că nu o să mai faci.”
Închid ochii şi o lacrimă îmi scapă mângâindu-mi obrazul. A fost pentru mine totul: zâmbetul ce însenina o zi ploioasă, căldura într-o noapte rece şi fericirea într-o zi neagră.
El a fost prima mea iubire şi cred că şi acum este.
Şi totuşi nu ştie...
Da, mi-a fost frică să-i vorbesc, să îi transmit gândurile, sentimentele mele. Cedeam că este timp, că timpul este de partea mea... dar am pierdut. Am lăsat singura mea şansă pentru mai târziu, iar aceasta nu s-a mai întors. Am avut încredere în tăcere şi am fost trădată. Încerc să nu mă gândesc la trecut, dar acesta îmi domină gândurile. Mă simt ca într-o sală de judecată. Totul mă acuză: timpul, tăcerea şi chiar... chiar şi propria inimă. Sunt vinovată... am pierdut.
Deschid ochii îngrozită. O ploaie măruntă şi umedă îmi cade pe umeri. Chiar şi soarta îmi plânge de milă, chiar şi ea regretă... Îmi părăsesc locul de meditaţie. Lacrimile şi ploaia se contopesc şi îmi acoperă urmele.
Totul în jurul meu este pustiu, nu se aude nimic şi totuşi mi se pare că mii de voci mă înconjoară şi mă condamnă. Mă opresc pentru un moment, privesc în urma mea şi cu o voce slabă răspund singurătăţii:
„Am greşit! Da! A fost vina mea! În dragoste greşeşti de mii de ori şi tot de atâtea ori îţi promiţi că nu o să mai faci.”
de Mihaela Mihalcea
Niciun comentariu:
Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.