Tradiţie românească sau afacere străină - de Alexandru Cristian Preda

Este,
oare, posibil ca în baza unor ideologii dezafectuoase să construim viitorul
acestei patrii? Se pare că da. Hotărâri ce fac dovada sigură a unui cinism
inconştient, luate în cunoştiinţă de cauză de statul asiduu care, în ciuda
împotrivirii fireşti a poporului cu privire la anumite decizii luate împotriva
(iar nu pentru!) României, continuă să vegheze, probabil, (doar) la propriile
nevoi. Am certitudinea că prin însemnătatea acestor proiecte soluţionate, în cele
din urmă, de companii străine, căci despre asta este vorba, nu vom face altceva
decât să scoatem la vânzare resursele naturale ale României. De ce? Nici nu
există explicaţie mai concludentă capabilă să demonstreze făţiş interesele
reale, dar neloiale ţării, exprimate de autorităţi. Nereuşind prin mijloacele
proprii, lipsa de iniţiativă şi epuizarea timpurie a ideilor au contribuit
majoritar la preluarea, cumpărarea de către investitorii străini a celor mai
multe proiecte demarate iniţial de statul roman. Astfel că, un procent mai mare
de 60 % dintre proiectele propuse sunt puse în aplicare de companii străine. Canadienii
ţin să preia comanda asupra exploatărilor de la Roşia Montană, italienii şi
grecii dau dovadă de calităţile unor constructori pedanţi în construirea
autostrăzilor, puncte de legătură între cele mai importante repere din ţară, iar
chinezii vor avea o contribuţie substanţială la ridicarea ori consolidarea
reactoarelor 3 şi 4 de la Cernavodă.

În
primă instanţă, aş dori să fac unele remarci şi comentarii de factură pur
personală în privinţa controversatului proiect de la Roşia Montană. Unele
instituţii guvernamentale şi parlamentare aflate de mai multe ori în consiliu
pe tema explorărilor şi a exploatărilor din zona vizată, au aprobat ceea ce va
reprezenta un pericol major pentru populaţie, în genere, cât mai ales pentru
localnicii aflaţi în imediata apropiere a posibilului viitor areal de
desfăşurare a lucrărilor de exploatare miniera. Referindu-ne doar la partea
economică, constatăm cu stupoare că la finalizarea lucrărilor, României îi
revine o sumă infimă din totalul valorii aurului şi al celorlalte minereuri
extrase. Cu alte cuvinte, în mod legal, sub supervizarea şi acordul scris al
statului roman, ni se sustrage o sumă enormă din zăcământul de minereuri
neferoase, parte definită a patrimoniului naţional. Pe de altă parte, mediul va
fi serios afectat. Aproximativ 2300 de hectare urmează să fie despădurite, sute
de mii de copaci fiind retezaţi de la rădăcină, patru masive muntoase vor fi
detonate, alcătuind un crater cu un diametru de 8 km. şi o înălţime de 185 de
metrii. Iar acesta este doar un episod din seria de distrugeri ce vor pune pe
butuci sănătatea localnicilor. În centrul unei gropi abisale formate în folosul
acestei acţiuni, se va găsi un imens lac de decantare cu o suprafaţă totală de
peste 300 de ha., un adevărat focar de infecţii, un depozit de 200 de tone de
cianură, cantităţi care ulterior vor fi re-emise în atmosferă, poluând aerul cu
tone de acid cianhidric, asemenea lagărelor de exterminare naziste. În acelaşi
timp, sate întregi vor trebui strămutate, cimitire şi mai multe biserici se vor
topi sub dogoarea chimică a spaţiului otrăvit. Peste 40 de case de patrimoniu,
monumente istorice de o inestimabilă valoare sporită de trecerea anilor. Iar
toate acestea vor fi recompensate, dacă putem recurge la un termen impropriu,
în cele din urmă, situaţiei create, cu nu mai mult de 637 de locuri de muncă
încheiate pe o perioadă determinată de 17 ani, încercându-se astfel să se
tăgăduiască o operă cu efecte dramatice, bazată pe acţiuni reprobatoare.
Consider că putem consimţi, fără nicio umbră de îndoială, că nu este o
investiţie sigură pentru statul român. Cei care de ani buni îşi duc veacul prin
satele compuse la poalele viitorilor munţi-crater nu conştientizează realul
pericol natural la care pot fi supuşi, în consecinţă, se lasă tacit orbiţi de
probele economice aduse de Gold Corporation aparent în favoarea localnicilor.
Însă mă întreb, oare, numeroşi mineri contributori fizic la realizarea ţelului
străinilor, mineri în floarea vârstei şi la naşterea experienţei în minerit, nu
sunt capabili de nutrirea unor gânduri binefăcătoare, perfect logice şi
raţionale, potrivit cărora după acea perioadă convenită la 17 ani, ce vor face?
Vor reveni la acelaşi trai incert, prinşi în menghina sărăciei, şi cu un simţ
intelectual buimăcit şi contrariat de urmările exploatării?! Ei bine, nu putem
oferi spre analizare motiv mai concret al stăruinţei României în penumbra
indiferenţei şi sărăciei.

Pentru
a stabili, însă, o coeziune a cugetărilor mele aşternute ca o concluzie
temeinică a faptelor statului în introducere, este necesară amintirea mai
multor proiecte înfăptuite de autorităţi, şi predate străinilor. Spre exemplu,
să aducem în atenţia oamenilor construcţia autostrăzilor Nădlac-Sibiu şi
celebra, dacă nu de altfel, viitoarea (şi subliniez!) autostradă
Comarnic-Braşov. Prima a dat sorţi de izbândă în finalizarea a câtorva zeci de
kilometri, un sector scurt, nesemnificativ, dar cu speranţe inconfundabile şi
de nedesluşit pentru viitor. Ultima, dar nu cea din urmă, a dat greş în mai
multe rânduri, fiind mai multe încercări de a o construi, însă de fiecare dată
a întâmpinat un anume impediment. Se cunoaşte, în orice caz, nesfârşita
problemă a infrastructurii din ţara noastră, nerezolvată de ani buni. Totodată
nu putem ignora nevoia acută a unei reţele performante de autostrăzi, care să
permită comunicarea cât mai bună între zone de importanţă majoră din ţară, şi
facilitarea exportului. Fluidizarea traficului ar fi un alt beneficiu al
acestora. Companii importante precum Dacia Mioveni, căreia îi este necesară
asigurarea coridorului şoselei de mare viteză Piteşti-Sibiu-Nădlac, riscând în
caz contrar ca mare parte din producţie să se mute în Maroc, iar o marcă românească
cu tradiţie să se piardă printre producătorii africani, din pricina unui mers
chinuit al autostrăzilor din România.

Alte
proiecte, însă, rămân un vis al absolutismului românesc, un nor trecător, o
amintire pe calendarul de epocă al Ceauşeştilor care ar fi admis ca necesară şi
vitală pentru agricultura românească şi, implicit, pentru popor, realizarea
canalului de irigaţii Siret-Bărăgan ce ar fi asigurat necesarul de apă pentru
mii de hectare. Acum, în amurgul prosperităţii acelor vremuri, se încearcă, din
nou, finalizarea acestuia. Cum am spus, o dorinţă cu vădite impresii de
realizare.

Dar,
până la urmă, ne-a mai rămas altceva decât sa visăm, să contemplăm imaginat la
fapte măreţe, fastuoase, cu speranţa ca fără să ştim, ele au reprezentat în tot
timpul acesta o premoniţie? Cert este că odată se va întâmpla sau nu. Poate că
vom continua să ne uităm în pozele dinainte de '89 şi să mărturisim cu inocenţă
în glas: de ce mecanisme iluzioniste puteau să dispună ăştia de au limitat
posibilitatea ca noi să mai facem ceva? Ce este şi mai fantezist, poate, sau
ambiguu, este cum regimul comunist sub directa comandă a lui Nicolae Ceauşescu
a reuşit cu nişte mijloace modeste de lucru, iar actualul regim, sistem
scârţâie în astfel de socoteli cu mecanisme performante de ultimă generaţie, cu
care ar fi scos înzecit cele întreprinse până acum 20 de ani?!!

P.S.
Datele si informaţiile de ordin statistic ce au deservit la conceperea acestui
articol au fost preluate în exactitate, ori cu aproximaţii necesare, de pe
platforma online rosiamontana.org!

Articol realizat de Alexandru Cristian-Preda