Copii vs Parinti: Tabuuri relaționale

Societatea noastră a fost și încă mai este destul de reticentă la o deschidere vizavi de relațiile de orice fel. Încă mai suntem judecați, etichetați, priviți ciudat atunci când spunem multor lucruri pe nume. Ce-ar fi să luăm, însă, toate comentariile pe care le avem de făcut la adresa celor pe care îi considerăm atipici doar prin atitudini sau gândire și să le transformăm în comentarii cu privire la relațiile proprii, fie ele maritale, fie parentale ori profesionale? În loc să stau să o judec pe prietena mea care are un anumit tip de comunicare cu copilul ei adolescent, mai bine să observ care sunt beneficiile acestuia și să încerc să adaptez la mine. Poate ea are o formulă ce se potrivește.
În cazuri în care deja relația mea cu copilul a ajuns într-un impas din care nu găsim, singuri, ca părinți, ieșirea, este foarte utilă apelarea la specialiști.
         Nu învinovățirea copilului, a anturajului, a școlii ș.a.m.d. Nu știu dacă aceste etichetări și judecăți de valoare își au vreun rost. Nu vinovați trebuie să căutăm în aceste cazuri, ci soluții de remediere a problemei, a rupturii produse în relație. În relațiile de orice fel. Tocmai aici este o problemă. Relațiile și problemele noastre sunt încă tabuuri. Pozăm de obicei în cuplul model, familia model, copilul model, băgăm gunoiul sub preș, cheltuind timp inutil doar de dragul de a păstra aparențele. Ni se întâmplă tuturor aceste lucruri, de obicei nu ne asumăm eșecurile fiindcă ar însemna să ne asumăm erorile ce au dus acolo. Și care ne aparțin. Am să iau în calcul trei tipuri de tabuuri din relația cu adolescentul:



1. tabuul sexual. Nu știu câți părinți discută deschis cu copiii lor despre începerea vieții sexuale, despre tot ceea ce implică acest pas. Considerăm mereu că avem timp pentru acest lucru sau că nu trebuie să o facem noi, însă nu reușim prea mult să pricepem că este atât de necesar să ne mulăm după tipologia fiecărui adolescent în parte. Unii se dezvoltă mai târziu, alții mai devreme, iar această comunicare nu o vom putea stabili decât individualizând. Chiar și când avem mai mulți copii, nu toți vor fi la aceeași vârstă capabili să înțeleagă aceste aspecte. Astfel că depinde doar de noi, ca părinți, să identificăm perioada potrivită la care să putem iniția (dacă nu cumva vine adolescentul cel dintâi să solicite) comunicarea despre începerea vieții sexuale. Aici, din propria experiență, am aflat următoarele:

a. copilul trebuie să aibă ambele păreri ale părinților, acolo unde este posibil, și să își tragă propria concluzie. Neavând puncte de referință solide, adolescentul își poate începe viața sexuală printr-o decizie/ alegere nepotrivită, cu impact
 mai mult sau mai puțin grav asupra întregii sale vieți.
b. adolescentului nu trebuie să i se inoculeze ideea că sexualitatea este ceva rușinos. Ci ceva normal, care trebuie tratat cu seriozitate, ca cele mai multe aspecte ale vieții.
c. dacă nu ne simțim confortabil în discuția cu adolescentul, există numeroase mijloace prin care putem face acest lucru, de la cărți destinate acestui domeniu până la materiale de pe siteurile de psihologie. Important este să nu transmitem eronat semnale care să declanșeze în adolescent reacții nedorite, de genul: aversiune față de viața sexuală ori, dimpotrivă, o curiozitate exacerbată.
         2.  tabuul parental. „Știu ce e mai bine pentru tine, eu iau deciziile în locul  tău!” Da, face parte din capitolul „Sunt părinte!” și adevărat de cele mai multe ori. Noi, ca părinți, avem instrumentele utile pentru a ști ce este mai bine pentru copiii noștri, din multe puncte de vedere. Însă nu putem/ nu reușim/ nu știm/ nu vrem întotdeauna să comunicăm cu adolescentul de pe aceeași poziție. Considerăm în principal că fiind adulți cunoaștem mai mult și mai bine tot ceea ce se potrivește acestuia. Aici, ar trebui să ținem cont de următoarele aspecte:
a. nu suntem în război comunicațional cu copilul nostru. Nu e necesar să ridicăm glasul pentru a ne impune punctul de vedere, nici să îi amintim mereu că noi îl întreținem, educăm, creștem, susținem material, că ne sacrificăm pentru el. Nu am făcut un copil pentru a deveni o marionetă care nu iese din cuvântul părintelui.
b. autoritatea parentală există și trebuie menținută în parametrii echilibrați, nicidecum mergând la extreme: augmentând sau minimalizând importanța ei. Însă pentru găsirea acestui echilibru este necesară nu doar o bună cunoaștere a copilului, dar mai ales a noastră înșine, ca părinți. Cât pot tolera, fără repercusiuni? Câtă libertate pot anticipa să îi las pentru a fi confortabil pentru amândoi? Când aș putea să îl las, supervizându-l,  să-și ia propriile decizii, asumându-și urmările?
c. comparația cu alți adolescenți (fie chiar și frații mai mari) necesită atenție. Foarte adevărat că învățăm comparând și imitând, însă sunt cazuri în care comparațiile pot dăuna. Fiecare individ este unic în felul său și altă tipologie comportamentală/ caracterială dată exemplu ca fiind model poate duce la aversiune față de acea persoană/ comportament/ model. Astfel că e necesară multă atenție în exprimarea acestor comparații.

  3.  tabuul generației atotștiutoare. Faptul că pe vremea noastră era validat un anumit comportament adolescentin ca fiind tipar al succesului nu înseamnă că și acum a rămas același la fel de valid. Iar stereotipul verbal Pe vremea mea  trebuie folosit de părinți în așa fel încât să nu determine reacții negative ale adolescentului. Fiindcă societatea este alta, iar noi trebuie să ne adaptăm ei și, evident, adolescentului de astăzi. Adevărat, bazându-ne pe adolescentul care am fost, pe experiența de părinte, pe informații și cunoaștere. 

a. respectul, bunul-simț și dragostea nu sunt decât aspecte atemporale. Cu ele lucrăm primordial atunci când vine vorba despre copilul nostru, indiferent ce vârstă are acesta. Chiar și la maturitate. Ele fac parte din instrumentarul emoțional de bază și cu ele reușim să consolidăm relația de atașament părinte- copil.

b. încrederea și sinceritatea trebuie să facă parte din instrumentarul comunicațional de bază al oricărui părinte. Cu ele reușim să consolidăm relația de comunicare părinte- copil.

c. libertatea decizională și sfaturile bazate pe cunoștințe și informații solide despre potențialele alegeri ale adolescentului fac parte din instrumentarul educațional de bază. Cu ele putem consolida încrederea în sine a adolescentului viitor adult, învățămintele trase din greșelile proprii ale acestuia, asumarea eșecurilor și perseverența către succes. 

Nu sunt un dușman, ci sunt eu, părintele, prietenul tău!

Tendința de impunere a multora dintre deciziile noastre în viața adolescentului, fără a explica într-o manieră clară, detaliată, a acestora, sau neținând cont de nevoile sale, nu este tocmai cea potrivită. Treptat, putem deduce că adolescentul s-a înstrăinat de noi, căutând mai mult acceptul grupului social în care merge cel mai des, acela al anturajului (nu întotdeauna potrivit). Adolescența este vârsta la care firele de comunicare, poate și așa firave din lipsă de timp, se pot rupe foarte ușor. Consecințele sunt destul de variate și preponderent negative. Le cunoaștem cu toții, nu am să le mai detaliez: de la dependențe la delincvența juvenilă. Ar fi bine să nu uităm niciodată că un copil are nevoi de atașament familial și de apartenență, fiindcă așa se va identifica și forma ca adult stabil emoțional. Acordându-i încredere, respect, libertate personalizată, capacitate decizională treptată prin alegeri la care să fim observatori/ îndrumători,  ajutor în testarea și stabilirea propriilor limite, vom reuși să punem umărul la formarea sa. Critica, controlul excesiv, cicăleala, neîncrederea și altele de acest gen trebuie lăsate în plan secund.
        Fermitatea în comunicare, trasarea precisă și negociată a limitelor, suportul emoțional, comunicațional și, nu în ultimul rând, înțelegerea și iubirea... toate acestea ne vor defini cu siguranță drumul alături de adolescentul nostru. Drumul către maturitate și (re)găsirea de sine. Succes!

Copiii sunt urmele pașilor noștri pe acest pământ!

(Antonia Bogdana Bălan- mamă, soție, autor, blogger)

 iunie 2014