Repetiţie pentru crimă - de Mădălina Biţă

      Tot ce-mi amintesc în legătură cu ziua de ieri este că am citit ceva din Platon. În rest,pot să spun că până la aceată oră a amiezii  nu am fost în stare să-mi aduc aminte nici măcar cum mă cheamă.SI nici nu am vreun act la mine.Ce să spun,bine măcar că e vară şI ziua e mai lungă.Am timp până diseară să-mi dau seama cine sunt şI unde locuiesc şi asta cu ajutorul deducţiei,care este o armă foarte puternică şI pe care oamenii uneori o folosesc greşit. Mare păcat! Dacă mi-e frică văzându-mă în felul acesta rătăcind pe străzi fără nici un Dumnezeu? Nu ştiu…Din moment ce am uitat totul sau aproape totul, sunt convins că şi frica, dacă am avut-o cândva, s-a dus  pe apa sâmbetei. Şi poate o dată cu ea şi vechea mea personalitate, care va fi fost aceea. Acum bunăoară am ocazia să mă reinventez.
      Dar ca să revin la Platon, mi se pare foarte ciudat că mi l-am amintit tocmai pe el, pentru că, undeva, în sufletul meu, sunt sigur că acesta nu mi-a fost niciodată prieten. Prieteni sunt aceia care sunt în stare să facă cele mai mari nebunii alături de tine. Iar acesta vă spun sigur, n-ar fi făcut. Totuşi, pot spune că îmi plac anumiţi prieteni de-ai lui, cu alte cuvinte pentru mine nu întotdeauna prietenul duşmanului meu îmi este duşman.Dar oare Platon îmi este duşman? Poate. Nu ştiu de ce, dar asta îmi amintesc, pur şI simplu fără nici o justificare. În schimb, prietenul său  care susţine, spre exemplu, că în viaţă este mai avantajos să faci o nedreptate decât să fii nedreptăţit, îmi este simpatic. De pildă acum, ce-ar fi avantajos să fac? Aş face orice nedreptate să-mi recapăt memoria? Bineînţeles, de vreme ce  eu nu sunt vinovat că mi-am pierdut-o. Mai apoi, voi vedea dacă  am să pot repara nedreptatea, iar dacă nu, atunci asta e, vinovat este cel care mi-a luat posibilitatea de  a gândi normal. Poate să mă dea cineva în judecată? Nu. Fireşte. Pentru că o să am eu grijă ca lucrul acesta să nu se întâmple. Oricum, tot ce se întâmplă este groaznic şi pot să afirm că mi se întâmplă numai mie. Cel puţin, numai mie, în felul acesta. Fiecare persoană e unică şi deci, trăieşte un fapt în mod irepetabil. Deci, ce mai, sunt singurul prigonit din lume. Alţii sunt altfel sau mai bine zis nu suferă la fel. Alţii nu sunt unici, aşa ca mine. Alţii nu sunt singurii de pe planetă, aşa ca mine. Acum, de pildă, mi-a venit ideea că sunt nu doar nemuritor dar sunt şi singurul om care există .Ceilalţi nu pot exista de vreme ce eu nu simt acest lucru. Ceea ce nu simţi, nu există. Sunt ceea ce sunt ,într-un fel infinit. Oriunde m-aş duce, oriunde m-aş deplasa, chiar dacă aş face-o cu viteza luminii, n-aş putea să scap de mine. Peste tot aş fi eu. Atunci nu e firesc să spun că sunt infinit şi singur în timp şi spaţiu?

     Merg pe stradă ca un nebun. Încă nu am garanţia că nu am scăpat de la nebuni. Simt în sufletul meu că urmează să comit o nedreptate. Şi nu una oarecare ci una din care să pot scoate folos. Şi asta trebuie să se întâmple până diseară. Dacă, la o adică, sunt pe moarte ,am o boală incurabilă şi aflând că nu mai trăiesc decât până mâine, m-am hotărât să-mi iau câmpii? Dacă e aşa, atunci totul se schimbă. Trebuie să fac ca această zi să rămână în memoria timpului. Trebuie să fac ceva ilustru. Şi cum pentru fapte ilustre îţi trebuie o grămadă de timp, m-am hotărât să fac ceva ilustru de rău. Bag mâna în buzunarul de la piept şi simt că soarta mi se va schimba. Aşa, fără motiv. Nu m-aş fi gândit totuşi că această schimbare ar putea veni chiar din buzunarul în care căutam o batistă, sub forma unui bileţel unsuros pe care scria ”sunt un criminal”. Era incredibil, cele mai negre gânduri ale mele se adeveriseră. Eram, prin urmare, un psihopat amnezic care umblă pe străzi în căutare de “hrană”, care avusese grijă să scrie acest bileţel pentru ca nu care cumva să treacă ziua şI el să nu se fi “alimentat”. Mai întâi, pentru  a mă convinge că acesta era scrisul meu, ridicai de pe jos un beţişor de chibrit pe care-l folosi pe post de creion.
Acum nu mai e nici o îndoială. Acesta era scrisul meu iar eu eram criminalul. Dar oare câte persoane omorâsem? O făceam doar din plăcere? De ce nu mă prinseseră?
Totuşi, ceva îmi dădea de bănuit că nu făceam asta din plăcere sau nu doar din plăcere. Mai devreme mă gândisem la avantajul de a face o nedreptate şi simt că  stimabilul meu creier  mai trecuse şi înainte prin acest raţionament. Cu alte cuvinte ,omoram pentru că  era avantajos.
La un moment dat, trecând prin faţa unei vitrine, mi-am privit chipul în oglindă şi mi-am zis că acesta nu putea fi un criminal.  Eram tânăr, simpatic, chiar frumos, pot să spun că m-aş fi împrietenit cu unul ca mine.
Treptat începu’ să mă cuprindă o nelinişte nedefinită, simţeam cum capul mi se învârte iar totul în jurul meu se pierde într-o ceaţă de-o consistenţă lăptoasă.
M-am trezit într-un târziu în faţa unui teatru, unde chiar mi se păru’ că recunosc câţiva actori. În acel moment avui un sentiment puternic de ură faţă de aceşti oameni plini de memorie care îşi petreceau viaţa ascunzându-şi feţele după nişte măşti ingrate. Am descoperit astfel cu uimire că în viaţa de dinainte de amnezie uram teatrul şi artiştii. Simţeam un nod în gât de câte ori îI vedeam. Viaţa lor nu era reală, îşi permiteau prea multe, aveau dreptul să-şi alcătuiască o viaţă paralelă, departe de lumea aceasta sordidă în care, după fiecare colţ, te aşteaptă un criminal. Da, un criminal ca mine. Cine le dădea dreptul ăsta? De fapt, nici nu erau creatori aşa cum se autointitulau, erau nişte fugari, nişte laşi care-şi ţineau sufletul pe post de rezervă migrând în fiecare zi într-o lume în care totul se justifica iar dacă nu se mai justifica atunci puteau oricând să revină la realitate. E frumos să fii un personaj fără să fii  cu adevărat, să fii mincinos fără să minţi, să fii geniu fără să ştii, să fii criminal fără să omori.  Oare realitatea nu cerea cu atât mai  multă artă din moment ce nu te mai puteai întoarce din ea? Da, artiştii erau nişte cabotini ai realităţii, nişte farsori, nişte strâmbi, nişte criminali cu adresă greşită. Bunăoară, atunci când îţi vine să faci o crimă, schimbi direcţia şi o iei înspre teatrul naţional. Acolo, te descarci în voie. Ba încă primeşti şi aplauze.
      Pe mine nu m-a aplaudat nimeni niciodată. Sau poate că mă înşel? Vezi, amnezia are  avantajul că te poate face să te crezi  că eşti ceea ce nu eşti. Amnezia e ca un vis, un vis frumos. Da, amnezia e bună. Totuşi, ceva nu mă lăsa să fiu liniştit. Totul în jurul meu îmi era atât de străin….şi ştiam sigur că acest sentiment nu era legat de amnezie. Simţeam asta cu fiecare celulă a trupului meu. Şi cel mai tare mă uimeau oamenii care treceau pe lângă mine. Îi uram, sau mai bine zis, îi invidiam că puteau să fie liniştiţi. Că nu erau nebuni, că nu săreau la gâtul nimănui. Măcar dacă toţi oamenii ar sări unul la gâtul celuilalt…Aşa aş şti o regulă. Ar trebui să-mi folosesc şi eu braţele şi picioarele şi asta ar fi care pe care. Însă totul era atât de neclar... Oamenii  aveau nişte feţe atât de civilizate…Se dădeau cu parfum, îmbrăcau haine la modă, citeau reviste  în care găseau informaţii până şi despre cum să stea pe wc politicos, ce mai…Eu, în schimb, nu aveam nimic în comun cu ei. Eu doar învăţasem câteva replici cum ar  fi “mulţumesc”,”vă rog luaţi loc!” şi “nu face nimic”, precum şi câteva reguli de comportare pe care le repetam non stop.
Pentru mine asta însemna societatea şi ceea ce era normal. Dar eu cine naiba eram? Eu eram normal din punctul de vedere al societăţii? Dacă nu, atunci trebuia s-o demonstrez! Este important să fii în stare să demonstrezi că eşti ceea ce eşti. Nu poţi fi ceea ce nu eşti. Şi atunci? Pe bileţelul meu scria că sunt un criminal. Era normal să fii un criminal? Bineînţeles. Altfel nu s-ar fi inventat acest nume. Cuvântul “criminal” există de când lumea, prin urmare e ceva normal în societate. E şi asta o clasificare.