Poveste pentru oameni mari - de Cristea Nicoleta
Poveştile! Ce ne-am face fără ele! Dacă nu ar exista am fi puţin mai trişti. Azi am să vă spun o poveste despre oameni şi Viaţă, despre Inţelepciune, despre Cupidon. Ce face el când nu e cuminte?
Cine e Viaţa! E o doamnă atunci când vrea să fie şi are grijă de oameni atunci când ei uită să aibă grijă de ei!
Viaţa are multi copii. Copii mari, copii mici, copii buni, copii neascultători. Câteodată îi cheamă la ea, să îi certe, să le dea o povaţă, să îi asculte! E cea mai buna mamă ! Oamenii, sunt cei mai neascultători dintre copii şi devin plângăcioşi, slabi, orbi, răi, egoişti.
Azi s-a gândit să îi cheme la ea. Se întâlnesc pe terasa vietii .... unde obişnuia să se strângă, să-şi tragă sufletul obosit de alergările zilnice.
Mama Viaţă cheamă la ea valorile şi sentimentele umane, un fel de bine şi rău al omului. Oamenii erau copii cei mari ai Vieţii şi le dăduse în dar câte un sentiment, o emoţie.
Cupidon, copilul nebun al Vieţii lipsea. Avea întălnire cu Prostia! Erau foarte buni prieteni sau iubiţi ? Viaţa nu ştia de idila lor ?! Dura de ceva timp şi prin felul lor de a controla Dragostea mulţi oamenii erau nefericiţi. Trebuia făcut ceva! Dar ce ? Dar cum? Oare săgeţile lui Cupidon erau otrăvite! Nimeni nu ştia !? Vieţii i se ascunsee acest fapt! ?
Cupidon plecase prin Viaţă de tinerel şi lipsea nemotivat de la întâlnirile pe care mama lui le organiza când situaţia era depăşită. E zăpăcitul meu cel dulce !, zicea ea.
Viaţa este o doamnă frumoasă, dincolo de vis! Are mare grijă de ea şi organizează fiecare suflet uman în parte în aşa fel încât totul să fie bine, frumos şi nimeni să nu aibă de suferit.
Copii ei cei mai iubiţi sunt oamenii, sunt favoriţii ei . Câteodată, însă oamenii o supără! Ce copil nu-şi supără mama!? Ea, le arăta drumul pe unde să meargă, fără să le indice direcţia. De fiecare dată pune înainte oamenilor ALEGEREA- drumul pe care să păşească-. Un drum care se deschide cu două direcţii, de cele mai multe ori: Adevăr/Minciună, Bine/Rău, Prieten fals/Prieten adevărat, iubire bolnavă/frumoasă. Totul de multe ori se imparte la doi. ALEGEREA era bine instruită de Viaţă.
Cei mai mulţi dintre oamenii greşeau drumul pe unde să meargă şi se trezeau în faţa unor gropi ce nu puteau fii ocolite. Atunci venea în ajutorul lor PUTEREA de a merge mai departe, pentru situaţiile dificile.
Plini de Regrete, oamenii rugau Timpul să se oprească din mers, pentru a repara Alegerea care se transformase în Greşeală. Timpul, trist se uita la ei şi le spunea:
- Inapoi să merg nu ştiu, eu am mers mereu, doar înainte!
- Atunci rămâi pe loc, rămâi la momentul ACUM ! îl mai ruga câte un om rătăcit prin Viaţă.
- Nu ştiu să stau! Nu pot să stau! Eu merg doar înainte!
- Am greşit Timpule! Ce pot să fac ? spuneau unii dintre ei, necăjiţi de alegerile dificile pe care le luau şi neştiind incotro să o ia cereau ajutor Timpului.
- Fă la fel ca mine: Mergi înainte! Uită de ieri , Trăieşte Azi, şi Construieşte-l pe Mâine.
Timpul şi Viaţa se întâlneau des şi vorbeau de fiecare om în parte. Pe cei răi uneori îi pedepseau, dar ei nici aşa nu vedeau şi mergeau mai departe cu Greşeala de mănă. E adevărat, că existau şi oameni ce îşi vedeau greşeala. Aşa se eliberau de chingile Greşelii şi păşeaua prin viaţă frumoşi, curaţi şi eliberaţi. Pe cei mai mulţi, îi mustrau pentru orbirea lor, dar asta era, trebuiau să îşi trăiască lecţia ! Viaţa are regulile ei, dar… oamenii au alegerii proprii.
Indiferent de alegerile pe care le facem, suntem direct răspunzători de faptele noastre, întâi noi, apoi celălalt, apoi viaţa . Greşeala se împarte la doi niciodată la unu, doar unii dintre oameni consideră treaba asta.
Azi Speranţa era tristă, aruncase ultima carte fâcând un pariu nebun cu, d-mnul Curaj. Era sigură că va câştiga, bătălia în povestea în care se agrenase şi de fapt se îmbolnăvise. Era nevoie de un final.
Se ghidase după dictongul : „ Speranţa moare ultima”. Dacă a vrut să asculte Curajul! Câteodată, era şi el zăpăcit.
Zâmbetul era sufletul petrecerii, venise cu sora lui Bucuria,
Cântecul venise să întregească atmosfera,
Lacrima voia să cheme Iubirea,
Iubirea plângea, că-şi găsise pieirea,
Libertatea vroia să încurazeje Iubirea,
Speranţa cerşea uneori Nemurirea,
Prietenia dansase de multe ori cu Iubirea,
Tristeţea voia să asculte Tăcerea,
Tăcerea chema din priviri Liniştea,
Liniştea vroia să cheme Clipa,
Clipa pleca şi plângea că a pierdut Secunda,
Secunda se mai certa din când în când cu Timpul,
Iertarea vroia încă o Şansă,
Timpul privea iertător şi rece,
Sufletul râdea şi plângea,fusese răpit şi ascuns într-un sipet bătrân ca Timpul, Ura jubila,
Inţelepciunea judeca, Speranţa plângea, Curajul îndemna, Timpul trecea, Fericirea pândea,
Viaţa privea şi se minuna,
Adevărul drept la replică îşi cerea.
Ajunsă la locul de întâlnire Speranţa plângea . Era prima dată când pierdea, era învăţată să se chinuie şi mereu să arunce ultima carte şi să câştige:
- Tu eşti de vină numai tu! Strigă Speranţa la Curaj.
- Da´ ce ai păţit fătucă! ? De ce-s eu vinovat ? întreabă Curajul mirat.
- E vina ta !! zice ea deznădăjduită.
- MDA … de fiecare dată, pentru o problemă existentă vina e mereu a altuia nicidecum ŞI a ta! zise Curajul supărat şi mâhnit de învinuirile care i se aduc.
- M-ai pus să beau iluzii şi minciuni şi … am pierdut pariul cu Iubirea!
Suratele ei rămân mirate :
„Speranţa e beată pentru prima dată şi a pierdut pariul cu Fericirea!"
- Speranţa e beată! Spuse Prostia jubilând.
- Ha! Ha! râde Mărşăvia
Viaţa priveşte scena şi e mâhnită. Ar vrea să certe Speranţa, dar ştie că uneori poate fi deşartă. E suparată un pic pe Timp, dar nu poate să îl dea înapoi şi să repare Clipa; nu are ce să îi reproşeze. Se ridică în picioare şi îl priveşte supărată pe Curaj:
- Pleacă ! îi spuse Viaţa. Trebuia să o înveţi să se despartă de Iluzii nu să se arunce în faţa unei cauze prosteşti!
Curajul, un pic şifonat de replică primită de la Viaţă se ridică şi pleacă, nu era prima dată când pierdea sau când era certat de Viaţă.
Speranţa plânge pe înăbuşite, era învăţată să moară ultima într-o poveste … indiferent de natura poveştii. Acum nu numai că murise,se pierduse în Iluzii, nu ştia să trăiască, fără să aibă vreo moarte pe catafalc, pentru ea moartea era o hrană cu care putea merge mai departe:
- Învaţă să trăieşti şi fără să mori! Învaţă să şi pierzi! Tu ceri un suflet …,. Nici chiar tu Speranţă nu poţi fi de neoprit, uneori te mai şi ofileşti! îi spuse Viaţa.
- Chiar trebuia?! Întreabă ea
- Da! Mai bine mai târziu, decât niciodată!
În acel moment Lacrima, care stătuse lângă Speranţă se ridică şi pleacă, o urmează Tristeţea şi Liniştea, apoi în locul lor se aşează Inţelepciunea.
Tăcerea o ia uşor de mâna şi îi şterge o lacrimă...
Liniştea vine şi ea, o sărută uşor pe frunte , Inţelepciunea priveşte scena cu înţeles.
Clipa comandă o prăjitură,
Zâmbetul vine cu o limonadă .
Liniştea o luă şi plecară cu toţii departe.
Doar Viaţa mai avea ceva de făcut, Înţelepciunea rămase cu ea!
- Unde e Cupidon? Intreabă Viaţa.
Inţelepciunea tace, avea să îi spună ceva :
- Dragă Viaţă, noi trebuia să îţi spunem ceva de mult,dar am omis ?
- Ce draga mea ? Ce aţi omis? N-aţi avut curaj? Acum era Viaţa înţeleaptă . Pe tine nu mă pot supăra. Zice viaţa împăcată. Un episod greu avea să se închidă!
- Cupidon a înnebunit, da nu de ieri sau de azi, de mult! Are o nouă iubire, iar din cauza acestei nebunii a lui sunt mulţi oameni care suferă şi nu e drept să fie o aşa nebunie în grădina iubirii.
- Cine îi înneacă minţile ? întreabă Viaţa.
- Păi …Prostia ! Săgeţile lui sunt otrăvite. Această doamnă i le otrăveşte .
- AAAAAA! Acesta e motivul pentru care sunt atăt de mulţi oameni suferinzi şi o mulţime de iubiri mincinoase!zise Viaţa, părcă lămurindu-şi o mare dilemă.
- Pentru mulţi Iubirea e închisă ca un canar într-o colivie, cu lacăt. Prostia a furat cheia, de la lacăt… Speranţa, mă rog ea nu prea ştie să piardă se agaţă de orice şi are sufletul de piatră.zise Inţelepciunea.
- Cum adică, iubirile numai sunt curate şi frumoase ?! întreaba Viaţa mirată.
- Ba da, da´ nu toate şi nu foarte multe. Uneori oamenii sunt siliţi să ia hotărâri mai puţin plăcute …. Spuse ea, Înţelepciunea.
- Mda ! se miră Viaţă. Ar trebui să le stric idila şi să dau drumul Iubirii să zburde liberă.
Cine e Viaţa! E o doamnă atunci când vrea să fie şi are grijă de oameni atunci când ei uită să aibă grijă de ei!
Viaţa are multi copii. Copii mari, copii mici, copii buni, copii neascultători. Câteodată îi cheamă la ea, să îi certe, să le dea o povaţă, să îi asculte! E cea mai buna mamă ! Oamenii, sunt cei mai neascultători dintre copii şi devin plângăcioşi, slabi, orbi, răi, egoişti.
Azi s-a gândit să îi cheme la ea. Se întâlnesc pe terasa vietii .... unde obişnuia să se strângă, să-şi tragă sufletul obosit de alergările zilnice.
Mama Viaţă cheamă la ea valorile şi sentimentele umane, un fel de bine şi rău al omului. Oamenii erau copii cei mari ai Vieţii şi le dăduse în dar câte un sentiment, o emoţie.
Cupidon, copilul nebun al Vieţii lipsea. Avea întălnire cu Prostia! Erau foarte buni prieteni sau iubiţi ? Viaţa nu ştia de idila lor ?! Dura de ceva timp şi prin felul lor de a controla Dragostea mulţi oamenii erau nefericiţi. Trebuia făcut ceva! Dar ce ? Dar cum? Oare săgeţile lui Cupidon erau otrăvite! Nimeni nu ştia !? Vieţii i se ascunsee acest fapt! ?
Cupidon plecase prin Viaţă de tinerel şi lipsea nemotivat de la întâlnirile pe care mama lui le organiza când situaţia era depăşită. E zăpăcitul meu cel dulce !, zicea ea.
Viaţa este o doamnă frumoasă, dincolo de vis! Are mare grijă de ea şi organizează fiecare suflet uman în parte în aşa fel încât totul să fie bine, frumos şi nimeni să nu aibă de suferit.
Copii ei cei mai iubiţi sunt oamenii, sunt favoriţii ei . Câteodată, însă oamenii o supără! Ce copil nu-şi supără mama!? Ea, le arăta drumul pe unde să meargă, fără să le indice direcţia. De fiecare dată pune înainte oamenilor ALEGEREA- drumul pe care să păşească-. Un drum care se deschide cu două direcţii, de cele mai multe ori: Adevăr/Minciună, Bine/Rău, Prieten fals/Prieten adevărat, iubire bolnavă/frumoasă. Totul de multe ori se imparte la doi. ALEGEREA era bine instruită de Viaţă.
Cei mai mulţi dintre oamenii greşeau drumul pe unde să meargă şi se trezeau în faţa unor gropi ce nu puteau fii ocolite. Atunci venea în ajutorul lor PUTEREA de a merge mai departe, pentru situaţiile dificile.
Plini de Regrete, oamenii rugau Timpul să se oprească din mers, pentru a repara Alegerea care se transformase în Greşeală. Timpul, trist se uita la ei şi le spunea:
- Inapoi să merg nu ştiu, eu am mers mereu, doar înainte!
- Atunci rămâi pe loc, rămâi la momentul ACUM ! îl mai ruga câte un om rătăcit prin Viaţă.
- Nu ştiu să stau! Nu pot să stau! Eu merg doar înainte!
- Am greşit Timpule! Ce pot să fac ? spuneau unii dintre ei, necăjiţi de alegerile dificile pe care le luau şi neştiind incotro să o ia cereau ajutor Timpului.
- Fă la fel ca mine: Mergi înainte! Uită de ieri , Trăieşte Azi, şi Construieşte-l pe Mâine.
Timpul şi Viaţa se întâlneau des şi vorbeau de fiecare om în parte. Pe cei răi uneori îi pedepseau, dar ei nici aşa nu vedeau şi mergeau mai departe cu Greşeala de mănă. E adevărat, că existau şi oameni ce îşi vedeau greşeala. Aşa se eliberau de chingile Greşelii şi păşeaua prin viaţă frumoşi, curaţi şi eliberaţi. Pe cei mai mulţi, îi mustrau pentru orbirea lor, dar asta era, trebuiau să îşi trăiască lecţia ! Viaţa are regulile ei, dar… oamenii au alegerii proprii.
Indiferent de alegerile pe care le facem, suntem direct răspunzători de faptele noastre, întâi noi, apoi celălalt, apoi viaţa . Greşeala se împarte la doi niciodată la unu, doar unii dintre oameni consideră treaba asta.
Azi Speranţa era tristă, aruncase ultima carte fâcând un pariu nebun cu, d-mnul Curaj. Era sigură că va câştiga, bătălia în povestea în care se agrenase şi de fapt se îmbolnăvise. Era nevoie de un final.
Se ghidase după dictongul : „ Speranţa moare ultima”. Dacă a vrut să asculte Curajul! Câteodată, era şi el zăpăcit.
Zâmbetul era sufletul petrecerii, venise cu sora lui Bucuria,
Cântecul venise să întregească atmosfera,
Lacrima voia să cheme Iubirea,
Iubirea plângea, că-şi găsise pieirea,
Libertatea vroia să încurazeje Iubirea,
Speranţa cerşea uneori Nemurirea,
Prietenia dansase de multe ori cu Iubirea,
Tristeţea voia să asculte Tăcerea,
Tăcerea chema din priviri Liniştea,
Liniştea vroia să cheme Clipa,
Clipa pleca şi plângea că a pierdut Secunda,
Secunda se mai certa din când în când cu Timpul,
Iertarea vroia încă o Şansă,
Timpul privea iertător şi rece,
Sufletul râdea şi plângea,fusese răpit şi ascuns într-un sipet bătrân ca Timpul, Ura jubila,
Inţelepciunea judeca, Speranţa plângea, Curajul îndemna, Timpul trecea, Fericirea pândea,
Viaţa privea şi se minuna,
Adevărul drept la replică îşi cerea.
Ajunsă la locul de întâlnire Speranţa plângea . Era prima dată când pierdea, era învăţată să se chinuie şi mereu să arunce ultima carte şi să câştige:
- Tu eşti de vină numai tu! Strigă Speranţa la Curaj.
- Da´ ce ai păţit fătucă! ? De ce-s eu vinovat ? întreabă Curajul mirat.
- E vina ta !! zice ea deznădăjduită.
- MDA … de fiecare dată, pentru o problemă existentă vina e mereu a altuia nicidecum ŞI a ta! zise Curajul supărat şi mâhnit de învinuirile care i se aduc.
- M-ai pus să beau iluzii şi minciuni şi … am pierdut pariul cu Iubirea!
Suratele ei rămân mirate :
„Speranţa e beată pentru prima dată şi a pierdut pariul cu Fericirea!"
- Speranţa e beată! Spuse Prostia jubilând.
- Ha! Ha! râde Mărşăvia
Viaţa priveşte scena şi e mâhnită. Ar vrea să certe Speranţa, dar ştie că uneori poate fi deşartă. E suparată un pic pe Timp, dar nu poate să îl dea înapoi şi să repare Clipa; nu are ce să îi reproşeze. Se ridică în picioare şi îl priveşte supărată pe Curaj:
- Pleacă ! îi spuse Viaţa. Trebuia să o înveţi să se despartă de Iluzii nu să se arunce în faţa unei cauze prosteşti!
Curajul, un pic şifonat de replică primită de la Viaţă se ridică şi pleacă, nu era prima dată când pierdea sau când era certat de Viaţă.
Speranţa plânge pe înăbuşite, era învăţată să moară ultima într-o poveste … indiferent de natura poveştii. Acum nu numai că murise,se pierduse în Iluzii, nu ştia să trăiască, fără să aibă vreo moarte pe catafalc, pentru ea moartea era o hrană cu care putea merge mai departe:
- Învaţă să trăieşti şi fără să mori! Învaţă să şi pierzi! Tu ceri un suflet …,. Nici chiar tu Speranţă nu poţi fi de neoprit, uneori te mai şi ofileşti! îi spuse Viaţa.
- Chiar trebuia?! Întreabă ea
- Da! Mai bine mai târziu, decât niciodată!
În acel moment Lacrima, care stătuse lângă Speranţă se ridică şi pleacă, o urmează Tristeţea şi Liniştea, apoi în locul lor se aşează Inţelepciunea.
Tăcerea o ia uşor de mâna şi îi şterge o lacrimă...
Liniştea vine şi ea, o sărută uşor pe frunte , Inţelepciunea priveşte scena cu înţeles.
Clipa comandă o prăjitură,
Zâmbetul vine cu o limonadă .
Liniştea o luă şi plecară cu toţii departe.
Doar Viaţa mai avea ceva de făcut, Înţelepciunea rămase cu ea!
- Unde e Cupidon? Intreabă Viaţa.
Inţelepciunea tace, avea să îi spună ceva :
- Dragă Viaţă, noi trebuia să îţi spunem ceva de mult,dar am omis ?
- Ce draga mea ? Ce aţi omis? N-aţi avut curaj? Acum era Viaţa înţeleaptă . Pe tine nu mă pot supăra. Zice viaţa împăcată. Un episod greu avea să se închidă!
- Cupidon a înnebunit, da nu de ieri sau de azi, de mult! Are o nouă iubire, iar din cauza acestei nebunii a lui sunt mulţi oameni care suferă şi nu e drept să fie o aşa nebunie în grădina iubirii.
- Cine îi înneacă minţile ? întreabă Viaţa.
- Păi …Prostia ! Săgeţile lui sunt otrăvite. Această doamnă i le otrăveşte .
- AAAAAA! Acesta e motivul pentru care sunt atăt de mulţi oameni suferinzi şi o mulţime de iubiri mincinoase!zise Viaţa, părcă lămurindu-şi o mare dilemă.
- Pentru mulţi Iubirea e închisă ca un canar într-o colivie, cu lacăt. Prostia a furat cheia, de la lacăt… Speranţa, mă rog ea nu prea ştie să piardă se agaţă de orice şi are sufletul de piatră.zise Inţelepciunea.
- Cum adică, iubirile numai sunt curate şi frumoase ?! întreaba Viaţa mirată.
- Ba da, da´ nu toate şi nu foarte multe. Uneori oamenii sunt siliţi să ia hotărâri mai puţin plăcute …. Spuse ea, Înţelepciunea.
- Mda ! se miră Viaţă. Ar trebui să le stric idila şi să dau drumul Iubirii să zburde liberă.
Viaţa îi spune Inţelepciunii să ia cheia şi să închidă Prostia, să şteargă lacrimile Speranţei.
Trecutul, priveşte victorios după uşă!!!
Prezentul, îl vede şi îi cere Inţelepciunii cheia, iar ea i-o înmânează!!
Viitorul, zîmbeşte!
Trecutul, zâmbeşte din nou, şi el iubise odată Prostia!!!
Prezentul, îl închide într-o cameră şi-i dă Inţelepciunii cheia!!
Viitorul, zâmbeşte!!
Trecutul, e adus la tăcere!!!
Prezentul, e liber, doar un pic trist!!
Viitorul, zîmbeşte !
Cupidon eliberat de Prostie zîmbeşte.
Prostia e închisă într-o cameră şi o veghează Inţelepciunea, conştientă fiind că ea nu va fi niciodată Inţeleaptă.
Timpul şi Viaţa iau Prezentul de mână!
Şterg lacrima Speranţei!
Făuresc alte săgeţi pentru Cupidon pornind uşor spre un alt timp din viitor, cu paşi mărunţi şi grei.
De atunci oamenii sunt fericiţi! Liberi să zâmbească! Liberi să iubească!
Niciun comentariu:
Fara insulte, jigniri sau amenintari! Orice mesaj care nu se supune regulamentului va fi sters.