Statuia - de Mara Emerraldi

Din stanca ta, eu m-am născut.

Eu chipul l-am avut în piatră.

Căldură ta din măruntaie m-a umplut,

Suflet că soarele îmi arde-n vatra.

Că bradul mă înalt, eu, din sămânţa,

Din ridurile tale cuaternale.

Poală lui verde mi-e aripi în fiinţă

Cioplită-n roca muntelui, mariei sale.

Eu mă înalt spre cer cu vântul,

Cu firele de praf ce le ridică;

De pe-a mea frunte rece-mi duce gândul 

Şi îl coboară-n stropii care pică.

Pe-afară rece, din clocot făurită,

Gândirea dura, flacăra ce frige,

Statuie mândră-n piatră dăltuită,

Prin vene-mi curge apă-n loc de sânge.

Cu cremenea fiinţei mele,

În înălţimi ating Fecioara.

Mi-e fruntea-ncununata doar cu stele,

De la Fecioara ce se vede seară.

Eu plâng cu picurii de rouă

Şi plâng cu stropii mari de ploaie,

A mea durere v-o transmit şi vouă,

Al vostru suflet împietrit să-moaie.

Statuie sunt printre statui umane,

Cu suflete-mpietrite de o viaţă dura,

Cu oameni tâmpi ce-şi ţin furia în membrane,

La fel cum eu şi ei pe Dumnezeu conjură.

Ei cer o viaţă-n care fericirea...

Moneda calpă-i este preţul ,

Dar eu, ÎL rog, să-mi sfarme împietrirea,

Căldură Lui să îmi topească-nghetul.