epigramma caelestis - de Corina Popa

Doar un suflu vedic nu sporește reîncarnarea

dar nici miile de cruci n-aduc pe cel de sus.

Odraslele pieirii s-au luat în piept cu marea

de și soarele de teamă, veșted, a apus.

Romanța ei mi-o vor de sânge cenușiu,

precum trupul eteric, nu dezgolit și umed…

În zadar mă zbat atinsă să nu fiu

de demonii în care, inevitabil, cred.

Adun în mine gânduri și vagi resentimente,

iar natura lor nu îmi este încă familiară;

Le-am scris cu ceară drept experimente –

finalizate, poate, printr-o convulsie amară.

Omul mi-a cerșit argint și compasiune,

pe când cel cu aripi voise să mă aibă !

N-am dat crezare celui de sub ruine,

sfârșind într-o translucidă mantie albă.

Ecce mulier !...

Toți și niciunul iau în seamă ponegrirea.

Etica rasună precum o viperă-n infern…

Ce a-nsemnat după Anul Domnului iubirea

e acum o pervertire cu un farmec postmodern.