Surâsul unui fierăstrău - de Andreea Violeta Bobe

            Llerg stătea la balcon şi
privea cum soarele se scufundă undeva departe dincolo de graniţa cu fericirea.
Vântul bătea dinspre apus şi aducea cu el surâsul de fierăstrău al spiritelor
trecute. Copacii adiau cu frică; tremurau îngroziţi şi parcă simţeau vibraţia
unei drujbe. Cel mai bătrân dintre ei, un castan îi îmbrăţişa pe ceilalţi cu
crengile lui lungi, groase, rămuroase. Puieţii de castan au adormit sub
ocrotirea bunicului lor. Adesea el spunea poveşti, numai de pomi înţelese, în
străvechea limbă a plantelor. După ce discul de sânge se scufunda în pământul
bătrân de păcate, castanul începea să cânte, să recite imnuri vechi în limbi
demult ucise de nepăsarea timpului.

            Llerg obişnuia sa citească
la lumina unui neon roşu şi întotdeauna ţinea fereastra deschisă ca să poată
auzi basmele arborilor. Foarte rar, însă, îşi lua flautul şi-şi ofta sufletul
prin el. Cânta lent, apăsat, de parcă o durere lungă i-ar fi cuprins carnea.
Sub unduirile notelor de flaut vibra balconul, iar copacii se opreau din
legănare. Niciun sunet nu mai tulbura muzica angelică, iar surâsul de
fierăstrău fugea în lumea lui. Din nefericire astfel de momente pline de pace
nu aveau loc decât în perioadele depresive ale bărbatului.

            Şi tipii duri plâng când
sunt singuri, când nimeni nu-i poate vedea sau auzi; (cel mai) adesea îşi
îneacă ura-n lacrimi, se şterg la ochi cu mâneca cămăşii proaspăt călcate şi-şi
zgârâie obrazul cu butonii aurii. Llerg suferea de tulburări schizo-afective,
iar în ultima vreme episoadele de criză se prelungeau asemenea zilelor de
mohorâte de toamnă, care trec una după alta lent, dureros, lăsând în urma lor
sângele scurs din vena sinuciderii.

            Sub lumina roşie a
neonului bărbatul se tăvălea pe covorul ros de molii. Covorul era vechi, imbâcsit
mirosea a câine ud, a amoniac. Lumina roşie îi estompa din urâciune şi îl făcea
să semene cu o carpetă ordinară. Pereţii oranj ai încăperii zâmbeau ironic, se
învârteau de colo-colo, se înălţau, apoi brusc se prăbuşeau. Mobila părea ca de
piatră; fotoliile încurcau
trecerea, vitrina şi dulapul stăteau să se dărâme sub tonele de praf depuse
de-a lungul anilor. Singurele elemente stabile erau pânzele de păianjen. Ele
atârnau şi se extindeau prin toate ungherele odăii. Drujba, unicul element
neatins de alterare zâmbea sub razele stacojii ale neonului şi tremura
nerăbdătoare să iasă din anonimat.

            Llerg sub impulsurile
minţii sale sadice a luat drujba şi a început să măcelărească mobilierul. Întâi
a dărmat vitrina cu bibelourile de porţelan, le-a călcat în picioare, a luat
bustul lui Cupidon şi l-a trântit de perete. Zgomotul produs a speriat
servitorii de la etajele inferioare. Aceştia strigau: „Stăpâne, ţi-e rău? Ce
s-a întâmplat?” Llerg nu mai auzea pe nimeni. Era beat de furie; ura îl
seca şi-a ardea până în adâncul
fiinţei lui. Foamea de-a ucide şi setea de răzbunare au pus stăpânire pe el. „O
să vă omor pe toţi, pe toţi o să vă chinui. Nimeni nu va scăpa de tăişul
drujbei mele!”

            După
două ore de măcel Llerg a fugit spre coridoarele cu lumini portocalii, apoi a
coborât în salonul vişiniu. Acolo îl aşteptau servitorii cu masa gata. Când s-a
aşezat să cineze tăcerea a pus stăpânire pe salon. Spre deosebire de odăile de
la etajele superioare aici era curat. Menajera se îngrijea tot timpul de starea
mobilei în stil Ludovic al XIV-lea cu tapiţerie stacojie şi cusături din fir de
aur. Stăpânul conacului işi petrecea cea mai mare parte a timpului în această
încăpere. Dimineaţa cânta la chitara electrică, la prânz chema musafiri pentru
a-i delecta cu reţetele propii, iar seara citea la lumina candelabrului de
rubine. Llerg nu a suportat niciodată cristalul, nici diamantul. El prefera să
mediteze admirând lucirea lumânărilor de trandafir prin granat, rubin şi agată.
Singur cumpăra lumânările şi le monta în candelabru fără a se sui pe o scară.
Pur şi simplu sărea pe pereţi, se căţăra ca o maimuţă drogată spre uimirea
slujitorilor. Singurele momente de linişte erau cele în care stăpânul servea masa
de seară. Trei bărbaţi înalţi, deşiraţi cu feţe palide, păr verde şi irişi
violeţi au adus tavele cu bunătăţi. Llerg prepara de unul singur merindele, dar
aranjarea şi servirea cinei depindea de slugi. În acea seară patronul a
renunţat la dieta cu suc de morcovi, dorind să se ospăteze demoneşte. La felul
întâi a servit paté din inimi de nou născuţi cu garnitură de unghii de picioare
şi a băut un cocktail de sânge grupa ABIV, cu plasmă, bucăţi de
sfeclă roşie şi morcov ras deasupra. Felul al doilea era o plăcintă din foi de
piele de boşorog umplută cu salată de maţe, iar desertul consta într-o
gustărică uşoară din degete de copii orfani.

            Când
s-a sfârşit ospăţul o servitoare bolnavă de tuberculoză a venit să strângă resturile. Tusea ei seacă l-a scos din
sărite pe Llerg, iar el fără să mai şovăiască i-a răsucit gâtul omorând-o. A
luat cadavrul în braţe şi a mers cu el în laboratorul său. Pe o masă de
operaţie i-a deschis toracele, i-a scos organele vitale, apoi prin nişte tuburi
a montat-o la un aparat de extras sânge. După un sfert de oră trupul amărâtei
arăta ca o prună deshidratată. Sângele colectat a fost depozitat în borcanele
dintr-un congelator. Cu ajutorul mai multor instrumente chirurgicale Llerg a
extras pielea femeii, apoi i-a secţionat toracele ca să poată ajunge la
coloană. De acolo a extras cu o pompă lichidul celebrospinal. „O să-l
amestec cu lapte de bivoliţă şi poate o să iasă o brânză bună. Cu restul organelor chiar nu stiu ce să
fac. Cred că o să le dau la câini, iar plămânii îi voi păstra pentru
experimentele de laborator.”

            La
scurt timp după ce şi-a încheiat muncile, stăpânul s-a întors în salon. A luat
o carte din bibliotecă şi s-a aşezat pe fotoliul vişiniu. Unul din cei trei
bărbaţi cu părul verde i-a adus o cană cu suc de sfeclă. Când să plece Llerg
l-a oprit zicându-i: “Vezi că am concediat-o pe sluga bolnavă. Nu vreau să
transform conacul într-un focar de infecţie.” Patronul a rămas singur veghind lumânările de trandafir şi
rubinele din candelabru. Peste conac domnea ecoul surâsului de fierăstrău.