Gol în sfârşit - de Tincu Andreea

      Mă simt gol pe dinăuntru. N-am mai simţit sentimentul
ăsta de foarte mult timp. De câteva luni bune şi frumoase. E păcat că s-a
terminat aşa. Sufletul mi s-a împietrit în acele secunde, nu am ştiut cum să
reacţionez. Am rămas impasibil în faţa râurilor de lacrimi. Te-am văzut de prea
multe ori în halul ăsta şi nu mai suport să-ţi privesc ochii plini de apă
sărată. M-am comportat hilar, total aiurea. E inadmisibil să caut scuze, să
încerc să găsesc ceva ce nu poate fi explicat. Poate soarta, poate destinul...
Cert este că punctul acela, de care mi-era cel mai tare frică, s-a dus. Nu e
departe, încă apare în prezentul continuu ce pare infinit. Se metamorfozează în
ceva ce eu nu am putut să concep niciodată. Of, îmi vin atât de greu cuvintele,
nu am mai scris de foarte mult timp. Poate şi din cauza asta sufletul a fost
infectat cu atâtea sentimente murdare. Nu l-am mai curăţat prin scris, nu s-a
mai limpezit prin cuvintele aşternute pe hârtie. Sigur mi-a lipsit.

Pun pariu că am uitat să iubesc. Am pierdut cele mai de
preţ lucruri, s-au dus pe o apă ireversibilă. Le-a răpit timpul trecut. Acum,
nu a mai rămas decât multă iluzie şi un viitor sumbru. E prematur să privesc
într-o anume direcţie. Pur şi simplu privesc pe geam şi observ aceeaşi
atmosferă. E încărcată, dar nu ştiu cu ce. Se vede soarele, parcă mai roşu ca
niciodată. Zici că ar vrea să ardă de dorinţă, de nebunie. Se retrage uşor,
uşor, spre necunoscut. Pentru mine, perspectiva nu se schimbă deloc. Mă
aşteaptă o noapte crudă. Întuneric ce învăluie din toate poziţiile. Dorinţe
pierdute şi durere în fiecare clipă.

Privesc din nou şi aud aceleaşi sunete. Este sunetul
animalelor, scăpate parcă din pădure. Este sunetul copiilor infantili. Este
sunetul clopotelor de biserică. Sună. Sună sfârşitul.