Regia Autonomă de Transport Baldovin - de Nicolae Baldovin

Azi e
ultima mea zi pe aici, printre străini, mă întorc acasă. Acolo unde n-am nevoie
de ochi ca să văd și nici de picioare ca să umblu.

Memoria e
mijlocul meu de transport, mai în comun sau mai în particular, depinde de oră
și mai ales dacă e weekend. Mă plimbă memoria pe unde vreau. N-am nevoie de
bilet, trec oricum, mă sui de oriunde, merg pân' la capăt. În fiecare zi la
fel. E locul meu de muncă. Lucrez în industria memoriei. Mă gândeam într-o zi
dacă am nevoie de studii, că aș vrea să mă fac controlor pe memoria mea, că e
mai puțină muncă. Dacă vă întrebați, să știți că multă lume circulă pe ruta
memoriei mele. Prieteni vechi, care mai mult sau mai puțin încă mai sunt, rude,
vecini, cunoscuți, iubite, bețivi, curve etc. Aș vrea, când se urcă, să-i taxez
și să-i cobor la prima dacă m-au uitat prin stații sau nu m-au lăsat să urc,
măcar pentru o stație, două, în memoria lor. Zi de zi merg până la capăt, mă
plimb de colo până colo, pe un traseu ce rar se mai schimbă. Dar e un traseu
vast, nu mă plâng. Am mereu ce vedea. Unele lucruri, întâmplări, le mai uit,
dar le văd pe post de afișe pe stâlpi sau de reclame luminoase pe blocuri.
Ultima oară când am mers la mare reprezintă acum povestea unui bestseller ce se
găsește peste tot. Oricine se urcă din stație în memoria mea ține în mână
cartea asta. Ca să spun drept, e puțin trasă de păr, dar merge ca lectură între
stații, în fond, are de toate. Nu m-am gândit niciodată să-mi recondiționez
cumva memoria, să-i mai dau o față. Se ține bine și chiar dacă a prins și
câțiva ani de comunism, se zice că atunci se făceau lucruri bune, să țină mult.
Oricum e încă nouă și merge bine. Și chiar dacă știu că la un moment dat o s-o
roadă rugina, atunci o să fiu eu mijlocul ei de transport. Împreună, ca doi
bătrâni ce se știu de mici, o să ne plimbam pe bulevarde fără stații.